Iarna… pe uliţă

Recomandări: Atlantisra, Carla, Carmen, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Peter, Ragnar, Robert, Rokssana,  Shayna, Theodora, Vizualw.

Calea pelerinului – 8 – despre rugăciune

Calea pelerinului – 8

Pe lângă experienţa iubirii în umilinţă, experienţa Transfigurării reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale vieţii isihaste; la Muntele Athos, după exemplul lui Grigorie Palamas, se insistă foarte mult asupra realismului acestei experienţe care constituie chezăşia învierii noastre, a participării noastre la lumina necreată. Nikos Kazantzakis observă că tendinţa noastră este de  ,,a-L umaniza pe Dumnezeu, când ar trebui de fapt să îndumnezeim omul” – în totalitatea lui. Un exemplu luat din istoria artei ne poate ajuta să înţelegem ce poate însemna ,,pierderea teologiei energiilor divine în lumea occidentală”. Corpul lui Hristos şi cele ale sfinţilor erau reprezentate odinioară în nimb, erau complet aureolate de lumină, apoi această lumină s-a transformat în aureolă numai în jurul feţei, ajungând în cele din urmă la dimensiunea unui mic disc sau inel deasupra capului lui Hristos şi al sfinţilor, ca şi cum graţia s-ar fi retras din corpul omului, ne mai manifestându-se în el, ci plutind ca o mică nebuloasă deasupra capului său.

Pelerinul vede lumea transfigurată, ceea ce înseamnă că lui i se revelează ,,flacăra lucrurilor”; lumea nu s-a schimbat, ci ochii lui s-au deschis prin rugăciune şi au devenit capabili să vadă ,,slava lui YHWH” în corpul lumii.

(…) Necreatul este prezent în creat, Dumnezeu cel inaccesibil este prezent în lume prin intermediul energiilor sale. Noi am pierdut viziunea ,,corpului energetic” al Pământului, nu-i mai vedem decât corpul material. Prin vibraţia inimii sale trezite datorită invocaţiei, pelerinul are din nou acces la această viziune, identică cu cea a lui Moise pe când privea Rugul aprins – ,,A văzut flacăra în rug”, şi în flacără vocea lui Dumnezeu care i-a spus ,,Eu sunt”. Rugul, flacăra, ,,Eu sunt”, iată sinteza experienţei naturii, a energiei şi a esenţei transcendente manifestării sale. Aceasta este şi experienţa ucenicilor din ziua Schimbării la faţă; liturghia bizantină ne spune că ochii lor au devenit capabili să-L vadă ,,Aşa cum Este”: în corpul Său fizic, în corpul Său de lumină, în relaţia Sa cu Fiinţa care afirmă ,,Acesta este Fiul Meu”, ceea ce în limbaj metafizic poate fi tradus astfel: iată manifestarea Mea, energia Mea. Apostolii contemplă atunci ,,văzutul din Nevăzut”, ei aud ,,Numele Celui fără de nume”, ei Îl ating sau sunt atinşi de ,,Cel ce şade într-o lumină de nepătruns”. La rândul său, şi pelerinul rus pătrunde în această experienţă a trnasfigurării, care este scopul vieţii isihaste. În sfârşit, el este fericit că ceva din fericirea sa ajunge până la noi: ,, Această fericire nu ilumina numai interiorul sufletului meu, ci şi lumea exterioară mi se părea minunată, totul mă chema să-L iubesc şi să-L slăvesc pe Dumnezeu; oamenii, copacii, plantele, animalele, totul îmi era familiar, şi pretutindeni aflam icoana Numelui lui Iisus Hristos. Uneori mă simţeam atât de uşor, încât credeam că nu mai am corp şi că plutesc uşor prin văzduh; uneori pătrundeam complet în sinea mea, îmi vedeam limpede interiorul şi admiram minunata zidire a trupului omenesc.”

Ne aflăm aici în prezenţa unei spiritualităţi care nu mai este descarnată şi a cărei problemă nu este ,,cum să ieşim din această lume grosieră şi din acest trup al putreziciunii?”, ci ,,cum să lăsăm să se pogoare limbile de foc ale Cincizecimii în toate elementele universului nostru trecător, cum să grăbim Transfigurarea lumii?”

Rugăciunea inimii cheamă asupra tuturor cele două mari ,,Energii” sau manifestări ale Tatălui Unic. ,,Vino, Doamne Iisuse!”, ,,Trimite Duhul Tău, să înnoieşti pământul!”

Calea pelerinului nu se opune preocupărilor sociale şi dorinţei de dreptate a omului contemporan, ea nu face decât să reamintească faptul că o schimbare a societăţii fără o schimbare a inimii omului este, mai devreme sau mai târziu, sortită eşecului, iar inima omului nu se poate schimba decât dacă el se simte măcar o dată iubit, iubit infinit, şi dacă acceptă această Iubire care îl poate elibera de vanitatea sa şi de dorinţa ei de putere, pentru că şi-a găsit acum contrapartea de lumină. Rază de energie rătăcită în materie, el se ştie legat împreună cu toţi ceilalţi de ,,Unicul soare”. Trebuie atunci să mergi, să rămâi un pelerin, ,,să aduci în bezna nopţii geana Zilei”…

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Colţu cu muzică, G1b2i3, George, Ioan Usca, Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora.

Povestea unui vis

Povestea unui vis

Abia de puţin timp trecuse dincolo. Oricât s-a străduit, n-a reuşit să rămână. Nici el nu înţelegea de ce. Fusese câţiva ani în mintea unui adolescent. Îi plăceau stările de extaz în care era dus adesea, lumile fantastice în care plutea la orice apus de soare, iubirea curată ce se năştea la orice privire adresată unei fete, elementele de viitor pe care credea că le vede în toate descoperirile sale, armonia naturii pe care o simţea la fiecare pas prin roua dimineţii. Fiecare floare pe care o întâlnea era un prilej de visare, stelele erau infinitul sufletului, apele erau cântecul inimii, copacii – prieteni vechi.

Acum nu mai era nimic. Unde se dusese totul?

Intrase într-o lume ciudată de demoni, care îi dădeau târcoale rânjindu-i fioros.  Nu se mai putea orienta. Degeaba încerca să reia legătura cu tânărul. Aceasta fusese tăiată.

Rătăci o vreme prin dimensiunile incerte în care intrase, ferindu-se la fiecare pas de creaturile răutăcioase pe care le întâlnea. Nu găsi nimic bun în calea sa. Încet, îl cuprinse panica. Nu mai vedea nicio ieşire din lumea aceea mizerabilă. Nu ştia cum intrase, cum să iasă – nici atât!

Se ascunse într-o parte mai luminoasă, unde bănuia c-ar putea fi o ieşire. Era totuşi riscant, căci îl vedeau mai bine demonii. Dar poate se deschidea o poartă care să-l scoată de acolo. Un ţipăt sinistru îl săgetă adânc. Un frate de-al său, un vis al viciilor, fusese sfârtecat de demonii negri. Se sperie şi mai tare.

Un firicel de lumină se strecură către el dinspre zona luminoasă. Se duse repede să-l întâmpine. La prima atingere, conexiunea se realiză. Era din nou în extazul adolescenţei. De data asta, o fată bălaie, cu ochii mari şi visători devenise deţinătoarea visului. Din nou pe culmi, mai intens şi mai fragil în acelaşi timp.

Peste câţiva ani, visul realiză o nouă conexiune. O tânără şi un tânăr, visători ai aceluiaşi vis, se regăsiră într-o  singură poveste.

O nouă dimensiune.

Povestea a început la Mirela.

Au mai scris:

Mirela Vise parfumate, parfumuri visate (poveste parfumată)

Rokssana http://rokssana.wordpress.com/2012/01/28/vis-alb/

CARMEN Parfum de vis

Ciprian  Mireasma unui parfum de modă veche

Max Peter O avanpremieră…

Luna Patrata Shayna Fata din vis…poveste parfumata

Lolita http://lolitamyinnerthoughts.blogspot.com/2012/01/vis-de-iarna-poveste-parfumata.html

Daurel http://daurel.wordpress.com/2012/01/28/pana-la-o-talmacire-de-catre-altii/

Teo Negură http://teonegura.wordpress.com/2012/01/28/poveste-parfumata-de-vis-66/

Gabi http://g1b2i3.wordpress.com/2012/01/28/poveste-parfumata-despre-vis/

Invitaţi: Androxa, Colţu cu muzică, Convieţuire, Dallina, Daurel, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Ragnar, Robert, Schtiel, Teo Negură, Vizualw şi cine mai doreşte.

Principiul evitării gândirii stereotipe (57)

Principiul evitării gândirii stereotipe

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Deşi ne considerăm obiectivi, nu putem scăpa de capcana gândirii stereotipe.

Prin studiul ,,Pygmalion in the Classroom”, Rosenthal şi Jacobson au arătat că profeţia autoîmplinită poate schimba rezultatele procesului instructiv-educativ. Adică, aceasta acţionează ca o legătură între ceea ce credem că putem obţine şi ceea ce obţinem în final – dacă aveţi o părere bună faţă de cineva, atunci veţi vedea doar lucrurile bune, ceea ce va conduce la o evoluţie mai bună a acestei persoane; dacă aveţi o părere proastă, lucrurile vor merge în această direcţie.

Aşteptările cadrelor didactice referitoare la capacitatea unor elevi pot constitui un motor de dezvoltare pentru aceştia. Acelaşi lucru poate duce la rezultate mai slabe, dacă aşteptările sunt pe măsură, chiar dacă performanţele reale ce pot fi atinse ar fi  mai ridicate.

Fenomenul poate avea şi direcţia inversă. Dacă elevilor li se spune că un profesor este competent şi inteligent, ei vor învăţa mai bine, vor fi mai atenţi la ore, mai liniştiţi şi mai sârguincioşi.

Dacă mesajul adresat elevilor în privinţa unui comportament este pozitiv, sunt şanse mari pentru a obţine comportamente pozitive.

În situaţia în care un cadru didactic consideră că toţi elevii sunt deştepţi şi nu se poate să nu reuşească, el va obţine maximum de la aceştia, prin simplul fapt că a ignorat o realitate obiectivă/evidentă.

Concluzie:

,,Încercaţi să vă analizaţi propriile stereotipuri de gândire. Vă aşteaptă un demers dificil: este greu să fiţi absolut obiectiv şi să vă recunoaşteţi unele dintre ele (care sunt, evident, limite ale comportamentului dumneavoastră didactic). Nu dezamăgiţi, faceţi-vă acest ,,examen” cât de des puteţi şi veţi vedea o îmbunătăţire constantă a modului de a interrelaţiona cu elevii dumneavoastră. Şi nu uitaţi: câteodată există şi aspecte pozitive ale gândirii stereotipe (cum ar fi credinţa în profesia didactică şi în succesul dumneavoastră de a dezvolta orice elev, fără să ţineţi cont de situaţia concretă).”

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw.

Pentru visători

Îmi ascund visele în soare,

ca să creez picturi din nori,

culori împletite în înălţimi,

alergându-se printre frunze,

sfârşind în zborul albastru.

Răceala unei stânci,

Ceaţa dominatoare,

Muntele speriat,

O licărire,

Picături de lumină,

Oază  în depărtare.

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Mirela, Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora, Vizualw.

Calea pelerinului – despre rugăciune (7)

Calea pelerinului – 7

Biblia şi Filocalia pe care le cita mereu stareţul vor deveni singurii tovarăşi ai pelerinului, care va continua astfel să verifice cu grijă autenticitatea experienţelor sale în oglinda tradiţiei. Pas cu pas, rugăciunea îşi urmează drumul în fiinţa lui; întocmai precum Avram, pelerinul ,,merge în prezenţa lui Dumnezeu” şi rugăciunea îl face să se menţină în prezenţa Sa sfântă, să revină neîncetat la El prin invocaţie, îl transformă şi-l călăuzeşte spre Plenitudinea Sa. Creştinul nu este un om mai bun decât alţii, nici mai inteligent, nici mai iubitor, el doar merge cu Cineva, rămâne în Prezenţa sa, iar această Prezenţă, mai mult decât toate eforturile sale , îl transformă.

Într-un cuplu se spune că bărbatul şi femeia, îmbătrânind, ajung să semene chiar fizic; trăind astfel prin rugăciune în apropierea lui Dumnezeu, ajungem să semănăm cu El: devenim ceea ce iubim.

,,De atunci şi până azi mereu rătăcesc şi spun necontenit rugăciunea lui Iisus, care-mi este mai scumpă şi mai dragă decât orice pe lume. Merg câteodată şi 70 de verste pe zi şi nici nu simt că am umblat; simt doar atâta, că rostesc rugăciunea. Când frigul ascuţit îmi îngheaţă oasele, repet rugăciunea cu mai mult foc şi mă simt din nou încălzit. Când începe să mă chinuie foamea, chem mai adesea Numele lui Iisus Hristos şi uit de foame. Dacă mă simt bolnav şi mă dor picioarele sau spatele, mă concentrez în rugăciune şi nu mai simt durerea.

Când cineva mă ocărăşte, e de ajuns să mă gândesc numai la binefăcătoarea rugăciune a lui Iisus şi îndată ocara şi supărarea trec şi uit totul. Parcă sunt alt om; nu mai am nicio grijă, nicio dorinţă, nimic din ceea ce e afară nu mă mai încântă, aş vrea să fiu mereu singur. Din obişnuinţă, nu mai am decât o singură nevoie: să rostesc necontenit rugăciunea, şi când fac asta, pe loc mă înveselesc. Dumnezeu ştie ce se petrece cu mine! Desigur, acestea nu sunt încă decât nişte impresii sensibile sau, după cum spunea bătrânul stareţ răposat, efectele naturii şi ale unui obicei dobândit; dar încă nu îndrăznesc să cobor în adâncul inimii spre rugăciunea cea duhovnicească lăuntrică…”

Citind această relatare, unii ar putea crede că rugăciunea este un fel de autohipnoză, sau un drog psihic care te face insensibil la foame, la sete, la dureri şi la insulte. Chiar pelerinul spune că a devenit puţin ciudat (,,un alt om”). Cu discernământ, el remarcă faptul că toate aceste efecte, puţin magice şi minunate, sunt rezultatul unei bune concentrări, ,,efectul naturii şi al unui obicei dobândit”; nu există nimic propriu-zis ,,supranatural”, în sensul de ,,experienţă a graţiei”, în toate acestea. El spune că aceasta nu este încă ,,rugăciunea duhovnicească lăuntrică”. Toate aceste efecte nu trebuie urmărite pentru ele însele: ele vin şi, ca tot ce vine, vor şi pleca. Trebuie să nu ne ataşăm de ele, dar nici să nu le respingem, să nu ne fie teamă de a deveni ,,mai ciudaţi” şi să ne simţim ,,în această lume, dar nu din această lume”, trezindu-ne astfel la o altă conştiinţă şi relativizând această lume spaţio-temporală în care ne-am obişnuit să trăim în mod sensibil şi raţional şi care ne apare atunci ca o ,,lume” printre atâtea altele, un plan sau un nivel printre atâtea alte planuri sau niveluri ale Unicei Realităţi.

Pe lângă aceste fenomene mai mult sau mai puţin extraordinare, rugăciunea inimii produce de asemenea un anumit număr de efecte pe care practicantul trebuie să fie capabil să le recunoască fără a se îngrijora de ele: ,,O oarecare durere în inimă” – când nu este vorba de premisele infarctului, acesta poate fi un semn că inima se deschide, devenind permeabilă faţă de ,,cealaltă iubire”, ceea ce implică şi ,,o anumită rană” despre care vorbesc şi misticii occidentali, în special sfântul Ioan al Crucii:

,, O, flacără vie a iubirii

ce răneşti cu duioşie

miezul profund al sufletului meu

…

O, arsură suavă

rană dulce

mână blândă, atingere gingaşă

cu gust de viaţă veşnică…”

Atingere substanţială a lui Dumnezeu în substanţa sufletului, o mane blanda! O toque delicado!

(…) Dumnezeu te răneşte şi te tămăduieşte în aceeaşi clipă, El te coboară şi te ridică, te întunecă şi te iluminează. Aşadar, călătoria pelerinului este mai ales lăuntrică: el vizitează toate emoţiile şi experienţele pe care le poate trăi o fiinţă umană, atât pe cele plăcute cât şi pe cele neplăcute, ,,nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin” şi totuşi el rămâne în toate acestea un ,,trecător”. Nu te opri în extaz, nu te complace în suferinţă, aceasta este calea: ,,Fii un trecător” – căldura, înflăcărarea, uşurinţa, bucuria, lacrimile, sunt tot atâtea manifestări sensibile care atestă ,,Prezenţa negrăită” a Celui Viu în el, dar mai importantă decât aceste manifestări este ,,înţelegerea Scripturilor” şi experienţa Transfigurării:

,,În acea vreme, citeam şi eu Biblia şi simţeam cum încep a o înţelege mai bine; găseam tot mai puţine pasaje obscure în ea. Părinţii au dreptate când spun că Filocalia este cheia care descoperă tainele ascunse în Scriptură. Sub îndrumarea sa am început să pricep sensul ascuns al Cuvântului lui Dumnezeu; am aflat ce înseamnă ,,omul cel tainic al inimii” (Petru 3,4), ,,adevărata rugăciune în duh şi adevăr” (Ioan 4,23), ,,Împărăţia lui Dumnezeu dinăuntrul nostru” (Luca 17,21), ,,mijlocirea sfântului Duh” (Romani 8,26); înţelegeam sensul acestor cuvinte: ,,Voi sunteţi în Mine, dă-mi inima ta, a fi îmbrăcat în Domnul Iisus Hristos” (Romani 13,14 şi Galateni 13, 27), ,,nunta Mielului în inimile noastre” (Apocalipsa 19,7), ,,strigarea Avva! Părinte!” (Romani 8, 15-16) şi multe altele. Când, în acelaşi timp, mă rugam în străfundul inimii mele, tot ceea ce mă înconjura mi se părea minunat: copacii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina, toate păreau a-mi spune că există pentru om, că stau mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru om; totul se ruga, totul cânta slava lui Dumnezeu! Am înţeles astfel ceea ce Filocalia numeşte ,,cunoaşterea limbii creaţiei”, şi vedeam cum poţi vorbi cu creaturile lui Dumnezeu” (Mărturisirea Pelerinului rus).

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Androxa,  Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora, Vizualw

Principiul încurajării (56)

Principiul încurajării

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Depresia şcolară este un alt fenomen care poate fi identificat în practica şcolară.

Fontaine spune despre persoanele care suferă de o depresie că sunt ,,apatice, demotivate şi sensibile doar la faptele negative din viaţa lor, ceea ce creează un feedback de întreţinere a stării lor”.

Depresia şcolară se poate accentua dacă profesorul trece prea uşor peste elementele care o evidenţiază. Uneori poate apărea o ,,depresie mascată”, elevul ascunzând simptomele evidente ale acesteia.

Cauzele posibile ale depresiei şcolare:

–         primirea unei note necorespunzătoare faţă de efortul investit cauzează sentimente de revoltă sau de depresie;

–         presiunea prea mare exercitată asupra elevului de diferiţi factori externi (cel mai adesea familia) pentru ca elevul să aibă performanţe şcolare deosebite;

–         comparaţia pe care elevul o face între propriile performanţe şi performanţele superioare ale unei alte persoane;

–         diferite afecte neîmpărtăşite etc.

Elevul trebuie stimulat şi provocat să încerce tot timpul să-şi depăşească starea prezentă.

O posibilă rezolvare ar putea consta în exercitarea unei presiuni optimale. Dacă presiunea lipseşte, elevul nu va fi destul de motivat să-şi depăşească limitele şi să evolueze la potenţial maxim. Dacă presiunea este prea mare, devine greu de suportat pentru elev şi orice rezultat negativ va fi greu de gestionat şi de acceptat.

Pentru ca presiunea să fie optimă, elevul trebuie să fie suficient de provocat şi motivat, cerinţele şcolare să fie suficient de mari. Astfel, orizontul de motivaţie se lărgeşte. Prin stabilirea unor ţeluri înalte, vor creşte nivelul de efort şi de implicare. Pe de altă parte, elevul are nevoie şi de sprijinul cadrului didactic şi al familiei. Aplicarea principiului încurajării ajută elevul să nu intre într-o stare depresivă în urma unor eşecuri, dacă se găseşte momentul potrivit.

Concluzie:

,,Încurajaţi-vă cursanţii ori de câte ori consideraţi că aceştia au nevoie de sprijin şi înţelegere.”

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora, Vizualw

 

Boabe de cafea (poveste parfumată)

Boabe de cafea

Nu aveam nicio idee.

Pagina albă mă inspira întotdeauna. Îmi alegeam stilourile după felul cum alunecau peniţele pe hârtie. Uneori, pileam peniţa cu o pilă mică, de unghii, ca s-o fac mai netedă. Când luam stiloul între degete, împreună dansau pe coală ca într-un spectacol de balet.

Dar acum, nimic. Am schimbat vreo câteva stilouri, unele cu peniţă mai groasă, altele cu vârful mai ascuţit… Nimic. Nu puteam să scriu nici măcar că nu am nicio idee.

M-am gândit să scriu un cuvânt oarecare, căci, de multe ori, de la acesta pornea o adevărată aventură. Dar, care? Ce cuvânt să aleg? Nu mă puteam hotărî. Hm, se putea usca cerneala din stilou dacă nu aşterneam ceva, acolo… Am desenat nişte linii curbe, frumos, în colţul din dreapta al paginii. M-am dus şi la colţul din stânga. Acolo am făcut câteva linii scurte, drepte, care tăiau colţul. M-am îndreptat spre mijlocul foii, în partea de sus. Am desenat un triunghi care părea un vârf de săgeată. Trebuia continuat. L-am transformat într-o piramidă cu baza dreptunghi şi vârful înspre stânga. Încă ceva: baza am legat-o de un paralelipiped. Ar putea deveni o navă spaţială…

M-am ridicat şi m-am dus la bucătărie. Poate furam vreo idee de acolo… Şi a venit: o aromă deosebită, de cafea prăjită, aflată într-o pungă de hârtie. Am luat un bob şi am început să-l ronţăi. Pe fereastră vedeam cum se înalţă nave de tot felul, dintr-un oraş spaţial suspendat. Lângă acesta, o navă-bază, foarte mare, staţiona monitorizând plecările şi venirile. Oraşul era alcătuit din clădiri colorate pe categorii de corpuri geometrice. Erau sfere albe, piramide galbene, cilindri bleu şi altele, grupate în locuri distincte. Nicio navetă nu pătrundea în oraş. Nişte cabluri vizibile încercuiau oraşul într-o reţea verde. Nu ştiu ce rol aveau.

Continuam să molfăi bobul de cafea. Ce o fi cu clădirile alea? Dacă intru mai adânc, observ cum fiinţele de acolo sunt şi ele împărţite pe categorii: în sfere stăteau un fel de preoţi, în piramide era conducerea oraşului iar în cilindri – populaţia majoritară. Mai erau şi altele…

Nu puteam să văd cum se intra sau cum se ieşea din oraş. Niciun indiciu despre asta. Începuse să mă roadă curiozitatea. Oraşul nu avea legături cu exteriorul? Dar ce căuta nava-bază în apropierea lui? Era o bază venită din altă parte? Trebuia să cercetez…

Am mai luat un bob şi m-am întors la birou.

Începuse aventura.

Toate aventurile au început la Mirela, care le-a transmis mai departe.

Au mai scris:

Mirela: Parfumul cafelei și un drag La mulți ani

Shayna Luna Pătrată: La o cafea…

CARMEN : Parfum de cafea

Rokssana : Aroma de cafea

Călin: Muzici cu parfum de cafea

Lili: Boabe de cafea (poveste parfumată)

Karmapolice: Parfumul cafelei

Teo Negura : Un viciu rar

Max Peter: Poveste parfumată – Aroma ceştii de cafea

Doru: Despre cafea şi acromatisme

Gabriela Elena: http://gabryellehelen.wordpress.com/2012/01/21/imoralitate-cu-aroma-de-cafea/

Ciprian Pardău: http://pardau.blogspot.com/2012/01/parfumul-unei-cafele-de-dimineata.html

Gabi: http://g1b2i3.wordpress.com/2012/01/21/poveste-parfumata-cafea-cu-sare/

Colţu cu muzică: http://coltulcumuzica.wordpress.com/2012/01/21/muzici-cu-parfum-de-cafea/

Lolita: http://lolitamyinnerthoughts.blogspot.com/2012/01/pefruntea-frunzei-se-naste-ziua-cu-gust.html

Invitaţi: Androxa, Carmen, Colţu cu muzică, Daurel, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Lolita, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

Calea pelerinului – despre rugăciune – 6

Calea pelerinului – 6

(…)

Stareţul îi propune pelerinului un ,,antrenament” progresiv: 3 000 de invocaţii pe zi, apoi 6 000, apoi 12 000… putem fi şocaţi de acest aspect ,,cantitativ”! Stareţul ne reaminteşte un aspect esenţial: calitatea rugăciunii nu depinde de noi, ci Dumnezeu o dă, însă cantitatea este ceea ce putem noi să-I oferim lui Dumnezeu (,,timpul pe care ţi-l petreci cu trandafirul tău îl face pe acesta atât de preţios”). Cantitatea este ceea ce ţine de natura noastră, de efortul nostru; ea nu provoacă graţia, nu este cauza acesteia, dar ea ne aduce în starea şi condiţia optimă de non-distragere pentru a-l primi pe Înger atunci când va trece pe la noi…

Rugăciunea trebuie să fie frecventă, căci perfecţiunea şi corectitudinea rugăciunii noastre nu depind de noi, după cum spune şi apostolul Pavel: ,,Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie (Romani 8,26). Numai sârguinţa a fost lăsată în puterea noastră, ca mijloc de a atinge puritatea, care este maica oricărui bine spiritual” (Mărturisirea pelerinului rus).

Primele efecte ale acestei repetări neîncetate nu sunt foarte agreabile; când aduci o luminiţă într-o încăpere întunecată, această lumină ne revelează tot ceea ce este ascuns sau dezordonat în încăpere. Primul efect al luminii, după orbirea iniţială, este de a ne revela propria umbră. Dacă am rămâne în orbire, munca nu ar putea fi realizată; încăperea inimii nu ar fi transformată. Uneori, noi preferăm orbirea în locul luminii, pentru a nu fi nevoiţi să ne transformăm…

,,Timp de o săptămână, singur în grădină, m-am pus să învăţ cu mult sârg rugăciunea necontenită după sfaturile stareţului. La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, am început să simt o mare greutate. Mă cuprinsese oboseala şi somnul şi un nor gros de gânduri străine mă învăluia. Supărat, am dat fuga la stareţ şi i-am descris starea mea sufletească. M-a primit cu bunătate şi mi-a zis:

,, – Dragă frate, este războiul purtat de lumea întunericului împotriva ta: nimic nu-i este mai groaznic, decât curăţenia inimii tale; ea încearcă să te întoarcă şi să te împiedice a învăţa rugăciunea. Dar vrăjmaşul nu face decât atât cât îi îngăduie Dumnezeu şi nimic mai mult decât e de trebuinţă. Se pare că tu ai nevoie de o încercare a umilinţei şi că e prea grabnic pentru tine să ţi se deschidă poarta, după râvna inimii tale; eşti primejduit să cazi în iubirea de sine duhovnicească.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Shatan (Satana) înseamnă ,,obstacol” în limba ebraică; simultan cu trezirea dorinţei noastre de unire cu Hristos sau cu Dumnezeu, se trezeşte şi ceea ce i se opune, ceea ce împiedică această unire. În gândirea iudeo-creştină, Shatan nu este un alt zeu opus lui Dumnezeu, ca şi cum puterea răului şi a tenebrelor s-ar opune (ca într-o schemă dualistă) puterii binelui şi a luminii. Shatan este o creatură, a cărei funcţie este de a ne pune la încercare, de a ne ispiti, pentru a ne face mai puternici sau pur şi simplu pentru a ne face conştienţi de gradul nostru de credinţă şi de încredere în Dumnezeu.

,,Fără demoni şi fără piedicile pe care ni le pun ei în cale, nu am putea înainta”, spuneau vechii părinţi ai deşertului.

,,Vrăjmaşul spiţei omeneşti” mai este numit în cartea Apocalipsei ,,Pârâşul fraţilor noştri”. În ziua în care nu va mai fi niciun pârâş (am putea spune ,,culpabilizator”) în noi, care să ne judece pe noi sau pe fraţii noştri, va însemna că suntem ,,eliberaţi de cel Rău” şi că poate începe în noi domnia Celui pe care Grigorie din Nyssa îl numea ,,Prietenul spiţei omeneşti”. Stareţul remarcă de asemenea existenţa riscului de ,,iubire de sine duhovnicească” sau zgârcenie spirituală. Sfântul Ioan al Crucii vorbea la rândul său despre ,,hulpavnicia spirituală” a începătorilor; în ambele cazuri este vorba despre un anumit mod de a-ţi însuşi darul lui Dumnezeu, de a transforma în avere proprie ceea ce nu poate exista decât în ordinea fiinţei. Celălalt nu este un ,,lucru” pe care să-l poţi poseda; în cazul în care îl reducem la starea de obiect, numai amintirea sa ne aparţine. Novicele riscă să confunde amintirea sau gândul lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuşi. Emoţia care poate lua naştere în prezenţa celui iubit este mai puţin importantă decât prezenţa sa; la această etapă a drumului său, pelerinul învaţă să se detaşeze de emoţiile, de senzaţiile şi de gândurile sale, pentru a nu le idolatriza. Tot ceea ce putem noi experimenta legat de Dumnezeu ţine de domeniul ecoului – vocea Sa rămâne ,,de cealaltă parte a muntelui”.

În curând stareţul avea să moară; după ce l-a plâns, pelerinul îi descoperă prezenţa în interiorul lui însuşi: în momentele dificile îi va pune întrebări la apus de soare, iar stareţul va veni să-l înveţe în vis şi prezenţa sa va continua să-l călăuzească. În inconştientul pelerinului, stareţul a devenit precum ,,arhetipul bătrânului înţelept” care poate fi consultat în momentele în care apare o dorinţă sau o necesitate intensă.

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Peter, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

Principiul succesului (55)

Principiul succesului

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Multe dintre principiile expuse ar putea fi subsumate unui principiu general al succesului şcolar.

În urma unor eşecuri repetate, o persoană  acceptă insuccesul ca unică finalizare a oricărui demers. Astfel, probabilitatea unui succes este mult mai limitată.

În ceea ce priveşte atitudinea elevului faţă de succes se înregistrează două elemente: localizarea controlului (locus of control) şi teama de eşec versus teama de succes. Rolul cadrului didactic este de a cunoaşte şi evita calea spre insucces.

1.      Neajutorarea dobândită

Unii oameni nu sunt motivaţi să se ajute singuri, chiar dacă ar putea să o facă.

Într-un experiment, participanţii au fost expuşi zgomotului unei explozii, fără a putea scăpa de el. Ulterior, ei nici nu mai încercau să se protejeze de zgomot, deşi l-ar fi putut opri.

În cercetările lui Dreikurs, simptomele neajutorării dobândite constituie ultima fază a modelului său de management al clasei.

Prima fază: elevul caută atenţia cadrului didactic.

A doua fază: elevul caută puterea provocându-l pe profesor.

A treia fază: elevul caută revanşa după sistemul ,,ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

A patra fază: simptomele neajutorării dobândite.

2.      Localizarea controlului

Asemenea animalelor, şi oamenii tind să înveţe neajutorarea. Unul dintre mecanismele determinante ale acestui proces este localizarea controlului – măsura în care persoanele consideră că posedă controlul propriului mediu înconjurător (fizic şi psihosocial). Dacă persoana crede că mediul este cel care deţine controlul asupra propriei individualităţi, putem vorbi despre o neajutorare dobândită care îl va face pe individ să nu mai încerce multe dintre strategiile de acţiune ce l-ar putea ajuta. Acest lucru se întâmplă doar în urma unor eşecuri consecutive.

La localizarea controlului, Rotter a observat  două elemente distincte: credinţele într-un control intern şi cele într-un control extern.

Credinţe într-un control intern:

–         ,,Am reuşit pentru că m-am străduit să învăţ cum trebuie”;

–         ,,Am luat examenul pentru că sunt inteligent”.

Credinţe într-un control extern:

–         ,,Am luat examenul pentru că am avut noroc”;

–         ,,Am luat examenul pentru că şansa  a făcut să citesc aseară tocmai subiectul care mi-a picat;

–         ,,Am reuşit pentru că aşa mi-a fost destinul;

–         ,,Am reuşit să fac proiectul pentru că biblioteca era bine aprovizionată cu cărţi de specialitate”;

–         ,,Am reuşit să învăţ pentru că am avut linişte în cameră”;

–         ,,Am luat examenul pentru că profesorul era relaxat la examinare”.

O astfel de ilustrare va fi prezentă şi în situaţia în care rezultatele nu vor fi cele dorite. O credinţă în controlul intern îl va ajuta pe elev să depăşească situaţia (,,Nu am învăţat suficient de mult”). O credinţă în controlul extern va fi devastatoare pentru viitor:

–         Nu am luat examenul pentru că: nu a fost să fie; nu am avut noroc; profesorul nu m-a examinat corect etc. (motive care nu-l ajută pe elev să facă un efort mai consistent în viitor)

Dacă motivele nereuşitei sunt externe (norocul, soarta, profesorul etc.) individul este astfel deresponsabilizat de acest insucces, ceea ce va determina o lipsă de implicare în vederea schimbării situaţiei negative.

Kohlrieser, expert pentru poliţia americană în negocierea de ostatici, vorbeşte despre faptul că persoanele cu o localizare externă a controlului permit ,,să fie luate ostatice” de o situaţie  pe care nu o pot controla.

Dacă nişte cursanţi sunt recompensaţi în urma rezolvării unei sarcini incitante spunându-li-se că sunt inteligenţi, la o următoare sarcină care conţine o problemă mai grea ei încep să se creadă foarte puţin inteligenţi dacă nu o vor rezolva, spre deosebire de cei cărora li se va spune că au reuşit pentru că au depus efort. Aceştia din urmă vor rezolva sarcina, considerând că trebuie doar să depună un efort mai consistent, iar primii vor intra într-un declin al performanţei din cauza scăderii moralului (,,Fă-i pe oameni proşti spunându-le că sunt inteligenţi” – Claudia Mueller).

3.      Teama de eşec şi teama de succes

De cele mai multe ori, teama de eşec este un motor important în motivaţia obţinerii anumitor realizări. Prea puţină teamă de eşec nu este bună fiind nemotivantă, iar prea multă teamă de eşec poate bloca evoluţia persoanei.

De obicei, oamenii aleg instinctiv situaţia cea mai provocatoare în care au însă şi suficiente şanse de succes.

În cazul în care teama de eşec este prea mare, fie persoana se blochează nemaiputând să depună efortul necesar, fie depune un efort prea mare şi nu mai reuşeşte să gestioneze situaţia, pierzând controlul (cazul elevului care învaţă fără oprire până în clipa în care intră în examen, unde se blochează şi uită tot).

Pe de altă parte, teama de eşec este firească şi uşor de pus în evidenţă. Apare însă, teama de succes.

Motivele pentru care cineva poate să se teamă de succes (Matina Horner şi Tresemer) sunt:

–         teama de a fi respins de către cei apropiaţi/grupul de apartenenţă;

–         creşterea cerinţelor faţă de cel în cauză şi intoleranţa celorlalţi la viitoare insuccese.

Cadrul didactic trebuie să urmărească evoluţia elevului pe un plan mai larg, psihosocial, pentru că de aceste elemente şi de gestionarea lor depinde dacă elevul va îndeplini sau nu cu succes cerinţele instructiv-educative.

Concluzie:

,,Căutaţi succesul pentru şi împreună cu elevii dumneavoastră, ferindu-i de neajutorarea dobândită, de teama de succes sau de o teamă de eşec exagerată şi ajutându-i să-şi localizeze controlul în propriile puteri şi efort!”

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Carla, Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora

Calea pelerinului – despre rugăciune – 5

Calea pelerinului – 5

(…) ,,Doamne miluieşte” înseamnă: ,,Tu Care eşti, trimite asupra mea, asupra tuturor, Suflul Tău, Duhul Tău, şi totul va fi reînnoit; fie ca Mila şi Bunătatea Ta să se pogoare asupra mea, asupra tuturor; nu privi la neputinţa mea de a Te iubi, de a respira în Tine, ci fă din nou să înflorească dorul meu, schimbă-mi inima de piatră în inimă de carne…”

La ,,Doamne miluieşte” se adaugă în general Numele lui Iisus, al lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Sfinţii părinţi insistă foarte mult asupra importanţei Numelui lui Iisus în rugăciune, pentru că astfel însăşi prezenţa lui ,,Theantropos”, a Dumnezeului-om se apropie de noi; realizăm că Dumnezeu nu este fără om şi că omul nu este fără Dumnezeu – în El, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi ,,fără confuzie şi fără separare”.

Chiar în interiorul acestei invocări a Numelui lui Iisus poate să apară o evoluţie. Putem la început să-L invocăm pe Iisus ca pe un personaj istoric, ,,Iisus din Nazaret”, apoi ca pe maestrul nostru ale cărui învăţături transmise din generaţie în generaţie ne călăuzesc şi ne luminează calea chiar şi în ziua de azi.

Putem să ne adresăm Lui ca unei Manifestări a lui Dumnezeu, ca unei întrupări a Cuvântului Său, ca ,,Iisus Hristos”, Unsul(Hristos) Celui Viu, Fiul Său mult iubit care încarnează în fapte şi cuvinte omeneşti Iubirea cea mai presus de orice înţelegere. Atunci Iisus nu mai este considerat drept un maestru din trecut, ci drept maestrul nostru lăuntric, ca o prezenţă intimă care ne deschide neîncetat inima şi mintea, graţie căruia reuşim să scăpăm din temniţa limitărilor şi convingerilor noastre greşite. Noi Îl chemăm aşa cum setea cheamă Izvorul, Îl invocăm şi astfel ne săpăm fântâna de apă vie…

Putem în sfârşit să-L chemăm ca pe Logos – ,,prin El există totul şi fără El, nimic”. Prin această invocaţie ne apropiem de Lumina şi de Viaţa ,,care luminează orice om” (nu doar pe creştini). Urmărim să ne unim cu această inteligenţă creatoare care structurează tot ceea ce există, urmărim să ne unim cu ,,Iubirea care pune în mişcare tot pământul, inima omenească şi celelalte stele”.

Maestru istoric, maestru lăuntric sau Maestru Etern, Iisus este prezent prin Numele Său şi ,,în El, cu El şi prin El” intrăm în intimitatea Izvorului. ,,Acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”, ,,Tatăl şi cu Mine Unul suntem”.

Invocarea Numelui se poate face cu voce joasă, sau doar mental; desigur, nu trebuie să fim prea grăbiţi să ,,ne rugăm în minte”. Este uimitor ce mult timp petreceau în rugăciune ,,orală” călugării din vechime (acelaşi aspect putând fi remarcat şi în tradiţia ebraică). Acesta este, fără îndoială, unul din cele mai sigure mijloace de a ajunge la o linişte mentală autentică.

Ultimele cuvinte ale stareţului sunt: ,,Fii plin de răbdare şi repetă cât mai des acest exerciţiu.”

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Invitaţi: Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

 

 

De la noi la Eminescu – A. Păunescu

De la noi la Eminescu

De la noi la Eminescu

Veşnicie fel de fel

Şi, mai mult ca veşnicia,

De la noi la el e El.

De la noi la Eminescu

Groapa cerului întreg

Şi acei ce nu-l ţin minte

Şi acei ce-l înţeleg.

Eminescu-i tot ce este

Şi ca el e tot ce nu-i,

Firea naţiei române

E ca însăşi firea lui.

Doina lui ne răstigneşte

Izbăvindu-ne tot ea,

Jalea eminesciană

E ce-a fost şi va urma.

Un copil când se răneşte

La un colţ de bolovan,

Sângeră ca-n Eminescu,

 Plânge eminescian.

Unde-a fost întâia matcă

Este matca lui mereu,

Nu mai e nimic deasupra

Între el şi Dumnezeu.

Râurile ţării noastre,

Orice casă, orice drum,

Orice viaţă, orice moarte,

Trec prin cartea lui oricum.

Şi Luceafărul pe ceruri

Când cu lacrimi îl vedem,

Poate fi cel mult acelaşi

Ca la dânsul în poem.

Sfânt coborâtor din lexic

Noi în noi găsitu-l-am

Cum înseninează mintea

Şi izvorul unui neam.

El sacralizează dorul

Şi-ntr-un fel e-n noi, în toţi

Nu-i iubire să n-atingă

Plopii lui fără de soţ.

Numele i se aude

La obârşia de foc

A materiei primare,

Ca poet fără noroc.

Fiecare-l simte-n sine,

Însă nu îi e de-ajuns

Că, mereu, el e departe

Şi, mereu, fără răspuns.

Fenomen, cu-ale naturii,

Şi real şi ireal,

Creşte Floarea lui Albastră,

Cade Sara lui Pe Deal.

Adorându-l îţi năzare

Dintr-un fel de cer al tău,

Regele simţirii noastre

Şi-al părerilor de rău.

Iar când vrei să scapi de dânsul

Întorci capul în zadar,

Că dai tot de Eminescu,

Din hotar până-n hotar.

De la noi la Eminescu

Drumu-i lung, e foarte lung,

Cei ce pleacă, pleacă invers,

Cei ce stau în veci n-ajung.

De la noi la Eminescu

Nu e drum de niciun fel,

De din viaţă, de din moarte

Între noi şi el e El.

                               Adrian Păunescu

Invitaţi: Androxa, Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, Daurel, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Supravieţuitor, Theodora, Vizualw

Parfumuri din copilărie

Priveam  pe geam în timp ce profesorul îşi prezenta discursul teoretic. Îmi permiteam o mică evadare, dat fiind faptul că mai ştiam câte ceva din ceea ce era în expunere.

M-am uitat la ceas. Aceeaşi oră. La fel ca data trecută. Au început să se aşeze pe rând, pe partea unde se îmbina acoperişul. Erau doisprezece porumbei. Mai înainte zburaseră de câteva ori pe deasupra casei din faţa ferestrei unde aveam banca. Veneau când stăpânul casei aprindea focul. La câteva minute după ce vedeam fumul ieşind, apăreau şi ei. Nu puteam pierde momentul… Îmi puneam capul în mâini şi mă lăsam dusă de puterea conexiunii…

Alergam. Îmi plăcea povârnişul potecilor. Alergam la deal. Îmi plăcea să birui coasta. Când se termina poteca, începea o pajişte cu flori de câmp şi ierburi ce trebuiau cosite. Aici păşeam cu grijă, ca să nu culc la pământ prea multă iarbă din fâneaţă. Pe ici pe colo, câte un muşuroi de furnici îmi stătea în cale. Îl ocoleam. Era multă sunătoare. Adunam un buchet mare, pe care îl aranjam simetric, chiar dacă era pentru ceai. Gardul era năpădit de rugi de mure. Făceam un popas consistent pe lângă el, chiar dacă furnici roşii mă mai pişcau din când în când. Dădeam din picioare şi mâncam mure. Mai încolo, doi mesteceni străjuiau intrarea în livadă, unul de-o parte şi altul de cealaltă. Aveau aceeaşi înălţime. Mă căţăram cu prudenţă până în vârful unuia dintre ei şi apoi mă lăsam în jos, cunoscându-i flexibilitatea. Atingeam pământul. Mă mai învârteam o vreme, prin livada necosită – pe lângă gard, ca să nu stric fânul – şi o luam spre casă. Pe drum împărţeam florile din buchetul de sunătoare celor care nu puteau merge să adune… Mai opream şi eu câteva.

Doi porumbei s-au ridicat de pe acoperiş într-un zbor planat spre fereastra mea. Au ajuns foarte aproape. Mi se părea că mă privesc în ochi…

Eram la o serbare. Probabil că purtam costumul de pionier sau costumul popular (eram în trupa de dansuri populare). Trebuia să cânt un cântec în faţa unui public numeros. De obicei învăţam cântece folk, de la radio. Aveam o grămadă de emoţii, până în momentul când am început să cânt. Apoi, toată lumea a fost a mea. Pusesem atâta pasiune, încât nu aveam cum să nu ajung la cer. La sfârşit, aplauze, cum era firesc. Un domn foarte înalt, distins, cu părul alb, mi-a întins mâna să mă felicite: era profesorul de franceză, care studiase în Franţa. Noi, copiii, aveam un respect adânc pentru el. Ce onoare pe capul meu!

Cei doi porumbei s-au aşezat iarăşi pe acoperiş, ciugulindu-şi penele. Aşteptau.

Bunicul meu avea un atelier cu tot felul de unelte rudimentare,  de tâmplărie, în special. Eram tare curioasă când construia ceva precum un scaun, o greblă sau mai ştiu eu ce. Toată ziua băteam la cuie, tăiam cu fierăstrăul sau ciopleam cu o securice mică.  Odată, m-am gândit să fac un leagăn pentru păpuşă. Am prins scândurelele cu ţinte, am agăţat leagănul cu nişte sârmă, i-am pus nişte ,,tălpi” de stabilizare, l-am şlefuit cât am putut şi l-am dus la şcoală la ora de lucru manual. Învăţătoarea nu a crezut că eu l-am făcut.

Porumbeii s-au încălzit de la temperatura coşului pe care ieşea  fum. Au început să zboare.

Povestea a început la Mirela şi are o temă propusă de Teo Negură.

Au mai scris:

Mirela : Parfumuri din copilărie (poveste parfumată)

Lolita : Parfumurile copilăriei – Poveste parfumată între bloggeri

Rokssana : parfumul copilariei

Luna Pătrată : Leagăn pentru toată copilăria…

CARMEN : Parfumul copilariei

Sara : Poveste parfumată – Parfumul copilăriei

Peter: http://romanianstampnews.blogspot.com/2012/01/poveste-parfumata-parfumul-copilariei.html

Ciprian: http://pardau.blogspot.com/2012/01/parfumurile-unei-copilarii-de-mult.html

Calea pelerinului – despre rugăciune

Calea pelerinului – 4

În învăţătura dăruită de stareţ pelerinului, forţa imaginaţiei este călăuzită înspre inimă; de ce să-L cauţi în afară pe Cel care se află înăuntru – deşi această noţiune de exterior şi interior este necesar să fie relativizată – oare nu umple El totul? Important este să-ţi stabileşti un loc unde prezenţa Sa se simte mai pregnant. Pentru isihaşti, locul privilegiat, ,,locul lui Dumnezeu”, este inima.

,,Să ai o inimă şi vei fi mântuit.” A avea o inimă nu înseamnă numai a te concentra asupra unei anumite părţi a trupului, ci reprezintă un anumit fel de a fi, de a vedea, de a respira cu inima. Trăsătura specifică a inimii este familiaritatea cu toţi şi cu toate, trăirea nu într-o lume de obiecte ci într-o lume de prezenţe. Rugăciunea isihastă are ca scop această trezire a inimii, această sensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate, şi această prezenţă face din toate lucrurile nu nişte fenomene în sensul obişnuit al cuvântului, ci adevărate ,,epifanii” – manifestări ale inaccesibilului Dumnezeu. Rugăciunea lui Grigorie din Nanianz exprimă foarte bine această stare de trezire a inimii atunci când el spune: ,,O, Tu, Cel Dincolo de Toate”.

,,Tu” – senzaţie de intimitate, de prezenţă, şi ,,Dincolo de Toate” – simţul alterităţii, al Naturii radical diferite a Celui căruia I se adresează. Inima recunoaşte Necunoscutul în ceea ce o înconjoară şi prezenţa inefabilă a lui Dumnezeu – Transcendenţa şi în acelaşi timp Imanenţa Sa.

A avea o inimă înseamnă a fi centrat, a ieşi din starea de dispersie a mentalului, în care gândurile hălăduiesc necontrolate. Inima are o funcţie de integrare a personalităţii – integrarea funcţiei vitale şi a funcţiei intelectuale –, de unde s-a şi ajuns la această experienţă de ,,a coborî mintea în inimă”, pentru a o linişti, a o centra, a face din inimă însuşi organul conştiinţei, o conştiinţă non-raţionatoare, mai degrabă intuitivă decât analitică, fiinţele şi lucrurile fiind percepute, la modul global, atât în caracterul lor trecător cât şi în cel etern. Este o percepţie plină de iubire care îţi permite să ,,vezi” mai bine ceea ce este. Prin această coborâre a minţii în inimă – care nu este o mişcare spaţio-temporală, ci un act de integrare, un mod de a ne centra gândirea, de a ne cordializa conştiinţa – , ne apropiem de inima lui Hristos şi de privirea Sa ,,nejudecătoare” asupra tuturor celor pe care-i întâlneşte.

Acestei ,,coborâri” a minţii i-am putea adăuga ,,urcarea energiei vitale” în inimă, fie că este vorba despre pulsiunea genitală sau despre o altă pulsiune. Inima este o facultate care transformă elanul orbesc al pulsiunii în energie a iubirii; dimensiunea animală a omului nu este negată ci, în inimă, ea se personalizează – omul nu este numai un animal înzestrat cu raţiune, el este de asemenea un animal capabil de a iubi, cu alte cuvinte, capabil de respect, iar inima este locul în care libidoul accede la această dimensiune. Dacă lipseşte inima, iubirea nu este decât frecarea a două epiderme, un extaz dureros precum al câinilor, şi nu întâlnirea a două persoane.

În această atitudine de şedere tăcută, de atenţie îndreptată asupra suflului şi de prezenţă în inimă, stareţul îi cere pelerinului să invoce Numele lui Iisus. ,,Rosteşte odată cu respiraţia: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.”

În alte limbi, tonalitatea şi muzicalitatea acestei formule de rugăciune poate fi alterată. ,,Kirie eleison” din limba greacă, formula repetată de călugării de pe muntele Athos, are o calitate sonoră şi vibratorie specială, asemănătoare cu „Doamne miluieşte!”, dar în alte limbi o traducere mot-à-mot poate suna fad, făcând să se piardă ,,încărcătura” formulei. Este cunoscută importanţa pe care anticii o acordau Sunetului, climatul pe care acesta îl poate induce într-o persoană, fie că este vorba despre cântecul bizantin sau gregorian; ei observau puterea cântecelor sacre tradiţionale prin intermediul cărora Dumnezeu, spuneau ei, îşi poate transmite energia, realizând transformarea omului. Nu putem învăţa să cântăm dintr-o carte – de aici rezultă, din nou, cât de importantă este iniţierea, singura care poate să ne dea sunetul sau tonul corect al invocaţiei.

………………………………………………………………………………………………………..

La ,,Doamne miluieşte” se adaugă în general Numele lui Iisus, al lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Sfinţii părinţi insistă foarte mult asupra importanţei Numelui lui Iisus în rugăciune, pentru că astfel însăşi prezenţa lui ,,Theantropos”, a Dumnezeului-om se apropie de noi; realizăm că Dumnezeu nu este fără om şi că omul nu este fără Dumnezeu – în El, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi ,,fără confuzie şi fără separare”.

(Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Peter, Ragnar,Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora, Vizualw

Principiul schimbării (54)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul schimbării (educaţionale)

Educaţia a însemnat întotdeauna schimbare. Acest lucru presupune pregătirea elevilor pentru schimbare, înţelegerea mecanismelor schimbării comportamentale şi dezvoltarea de către cadrul didactic a unor strategii eficiente pentru a folosi schimbarea în folosul elevilor săi.

Educaţia permanentă atrage atenţia asupra greşelii pe care o face şcoala de a pune elevul în legătură doar cu ,,cunoscutul”, nu şi cu ,,necunoscutul”. Cu toate astea, literatura de specialitate a demonstrat rolul motivator al schimbării şi incertitudinii.

O schimbare în metodologia didactică poate fi un semn de întrebare, deoarece profesorul nu stăpâneşte încă noile condiţii, posibilitatea eşecului este mai mare şi investiţia de timp şi efort este mai ridicată. Există o singură situaţie în care o persoană doreşte să  schimbe ceva: atunci când poate profita de pe urma schimbării.

Adams a observat că există şapte paşi în preluarea unei schimbări de către indivizi:

1. Imobilismul – individul începe să pună cap la cap informaţiile primite despre schimbare şi încearcă să înţeleagă fenomenul. Prima reacţie este aceea de şoc şi, posibil, de neîncredere, drept pentru care nu are nicio reacţie.
2. Minimalizarea – după ce întregul tablou al schimbării se confirmă, oamenii încearcă să-l introducă în propriile puncte de referinţă (în vechiul mod de a proceda) şi astfel să minimalizeze efectul pe care schimbarea îl are asupra lor sau asupra grupului din care fac parte. În acest moment ei îşi vor spune că schimbarea ,,nu va ţine”.
3. Depresia – când realitatea schimbării începe să producă efecte, oamenii pot trece prin sentimente de nefericire şi confuzie, se pot simţi neapreciaţi. Ei vor încerca să dea sens schimbării adaptând-o la propriile credinţe şi valori, pentru a-şi găsi locul în noua realitate. Tendinţa este de a simţi lipsa puterii şi controlului asupra situaţiei.
4. Acceptarea – deşi nu ştiu ce-i aşteaptă, cursanţii acceptă realitatea ca fiind drumul pe care au pornit şi nu se mai pot întoarce.
5. Încercarea – elevii încep să examineze căi de obţinere a performanţei în noile condiţii. Această etapă implică discuţii cu alţi colegi şi cu profesorul sau testarea unor materiale ori tehnici.
6. Căutarea înţelesului – oamenii încep să înţeleagă noile condiţii şi observă cum le pot utiliza şi adapta mai bine situaţiilor de lucru. Este posibil să încerce în continuare să găsească modalităţi de lucru, până când se vor simţi gata să treacă la ultimul stadiu.
7. Internalizarea – presupune că schimbarea a fost înţeleasă şi adoptată.

Prochaska şi DiClemente au construit un model cu următoarele etape:

1. Precontemplarea – persoana nu are o intenţie imediată de a face schimbările necesare în comportamentul problematic. De exemplu, un elev care nu învaţă poate fi conştient că riscă să nu ia un examen important, totuşi nu este încă hotărât să se apuce serios de învăţat.
2. Contemplarea – persoana a luat deja decizia de a schimba situaţia, dar pentru un moment definit în viitor (,,Mă apuc săptămâna viitoare de învăţat!”).
3. Pregătirea – persoana face câţiva paşi în direcţia presupusă de schimbare (Elevul îşi pregăteşte manualele, caietele etc.).
4. Acţiunea – elevul se apucă de învăţat.
5. Menţinerea comportamentului – elevul continuă să înveţe sistematic şi evită să ajungă în situaţia critică.

E posibil ca profesorii să nu menţină suficient presiunea spre schimbare asupra elevilor şi nu le explică importanţa schimbării pentru ei. Dar pentru aceasta trebuie găsite motivaţii care să se potrivească modului de gândire şi percepere a lumii, corespunzător vârstei elevilor.

În ceea ce priveşte nonatitudinile, acestea apar acolo unde oamenii doresc să nu pară în ochii celorlalţi ca proşti, deşi nu au avut niciodată de-a face cu un anumit fenomen sau obiect – în discuţie. De obicei, această nonatitudine este imprimată de atitudinea percepută a persoanei de prestigiu sau a celorlalţi membri ai audienţei.

Pentru elev, cadrul didactic este o persoană de prestigiu, care are dreptul să-i pună întrebări elevului. Este importantă distincţia dintre informaţiile faptice (care pot fi reproduse ca atare) şi aspectele subiective  declanşate de atitudinea persoanei în cauză faţă de respectivele informaţii. Elevul îşi poate închipui că este de obligaţia lui să ştie despre ce este vorba şi să aibă o judecată de valoare legată de o anumită problemă şi poate confunda graniţa dintre informaţie şi atitudine. De aceea, cadrul didactic trebuie să chestioneze în profunzime măsura în care are de-a face cu o atitudine reală sau o nonatitudine. Nonatitudinea se bazează doar pe hazard, răspunsul dat neavând nicio valoare.

Oamenii sunt diferiţi  atât în ceea ce priveşte ritmul de învăţare, cât şi rezistenţa la nou. Nu toată lumea va îmbrăţişa imediat şi necondiţionat schimbările propuse.

Everett Rogers prezintă un ciclu al inovării care cuprinde cinci etape:

1. Inovatorii – persoanele cele mai deschise la schimbare, care acceptă imediat şi entuziast schimbările propuse şi sunt ei înşişi iniţiatorii unor transformări.
2. Cei care adoptă devreme schimbarea – le place schimbarea, dar nu în mod necondiţionat. Ei trebuie să vadă beneficiile  acestor schimbări, rezultatele preconizate, devenind apoi susţinători constanţi ai modificărilor propuse.
3. Majoritatea care reacţionează repede – acceptă repede schimbarea, însă după ce observă că şi alte persoane au făcut acelaşi lucru.
4. Majoritatea care reacţionează târziu – persoane cu o anumită rezistenţă la nou, mai conservatoare şi mai suspicioase. Vor aplica schimbarea abia după ce devine un standard.
5. ,,Leneşii” – persoane rezistente la nou, cărora nu le place să aibă de-a face  cu lucruri care le scot din rutină. Vor aplica schimbarea doar dacă nu au încotro.

Concluzie:

,,Folosiţi schimbarea în avantajul dumneavoastră; pregătiţi elevii pentru schimbare şi faceţi din schimbare o constantă a demersului instructiv-educativ!”

În ceea ce priveşte acest subiect, iată câţiva prieteni care vă invită la… schimbare:

http://georgevalah.wordpress.com/2012/01/11/raed-arafat-candidat-la-presedintia-romaniei/

http://blogul-lui-ana.blogspot.com/2012/01/un-strop-de-moralitate-va-rugam.html

http://theodora0303.wordpress.com/2012/01/10/raed-arafat-a-demisionat-din-functia-de-subsecretar-de-stat-in-ministerul-santatii-pentru-ca-basescu-nu-ii-suporta-pe-cei-care-construiesc-pe-profesionisti-mai-este-ceva-de-distrus-in-romania/

http://teonegura.wordpress.com/2012/01/10/raed-arafat/#wpl-likebox

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Carla, Child again, Clipe de Cluj, Colţu cu muzică, Deepiny, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Mirela, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Supravieţuitor, Theodora, Vizualw

Calea pelerinului – despre rugăciune

Calea pelerinului – 3

• ,,Aşază-te” – Aceasta se referă în primul rând la postură, la atitudinea justă, la ,,postura care exclude impostura” (dar aici nu se pune problema să intrăm într-un şablon, nu există meditaţie prefabricată); a fi nici crispat nici molatec, într-o atitudine de relaxare şi în acelaşi timp de vigilenţă… Este postura iubitei din Cântarea Cântărilor: ,,Dorm, dar inima mea veghează”.

Modul corect de a te aşeza este cel care îţi permite să rămâi cât mai mult timp nemişcat fără să oboseşti, nemişcarea trupului favorizând-o pe cea a minţii, chiar dacă într-o primă etapă aceasta se agită, de unde reiese şi importanţa perseverenţei în această nemişcare.

La nivel psihologic, ,,aşază-te” înseamnă ,,să-ţi regăseşti temeiul”, să fii într-o atitudine de stabilitate şi de echilibru; în limba română expresia echivalentă ar fi ,,a fi în largul tău”, desemnând starea unei persoane în armonie cu ea însăşi.

Într-un sens mai spiritual, temeiul este ceea ce sfântul Ioan numeşte ,,Sălaşul”: a învăţa să sălăşluieşti în Dumnezeu, ,,Să sălăşluieşti în El aşa cum El sălăşluieşte în tine”. A fi în iubirea Lui, a-ţi avea refugiul, sălaşul, rădăcina în El, pretutindeni şi mereu…

• ,,Taci”. Tăcere a buzelor, tăcere a inimii, tăcere a minţii, trei trepte prin care, din linişte în linişte, ne apropiem de liniştea infinită a Prezenţei.
• ,,Respiră mai lent”. Nu este vorba doar despre a-ţi controla respiraţia şi nici de a o măsura, ci mai degrabă de a o observa ca un tovarăş tăcut, de a o calma, de a o face mai blândă… astăzi se cunoaşte mai bine influenţa respiraţiei asupra psihismului, iar atenţia focalizată asupra respiraţiei este considerată un mijloc sigur de concentrare (gândim altfel atunci când suflul este calm şi profund); de altfel, într-un moment de suspendare a respiraţiei, şi gândirea este ,,suspendată”, permiţându-ne să savurăm o anumită stare de linişte lăuntrică. De unde vine şi unde se duce suflul nostru? Atenţia focalizată asupra inspiraţiei şi a expiraţiei poate deja să ne ducă foarte departe, dar pentru tradiţia isihastă atenţia focalizată asupra respiraţiei este cu adevărat un exerciţiu spiritual. Suflul este Ruah, răsuflarea lui Dumnezeu, pneuma, Suflul Tatălui, Duhul Sfânt. A respira mai profund, a respira mai lent înseamnă a ne apropia de Duhul lui Dumnezeu, şi la un moment dat vom ajunge să ne simţim ca şi cum am fi purtaţi de marile valuri ale Vieţii: El îşi retrage suflul şi ele se întorc în ţărână.”
• ,,Priveşte prin imaginaţie în interiorul inimii tale”. În general, în tradiţia isihastă, credincioşii se cam feresc de imginaţie.

De pildă, Grigorie Sinaitul are grijă să-şi ferească ucenicii de orice reprezentări imaginare: ,,Iubitorule de Dumnezeu, fii cu băgare de seamă: atunci când, ocupat cu îndeletnicirea ta, vezi o lumină sau un foc, fie în tine însuţi fie în afara ta, sau năluca chipului lui Hristos, a îngerilor sau a sfinţilor, nu o primi, căci rişti să tragi ponoasele. Nu îngădui nici minţii tale să plăsmuiască astfel de imagini. Toate aceste formaţiuni exterioare nepoftite au ca efect rătăcirea sufletului. Adevăratul principiu al rugăciunii este ardoarea inimii care mistuie patimile, produce în suflet bucurie şi veselie şi mângâie inima cu o iubire sigură şi cu un sentiment de plenitudine lipsit de orice îndoială.”(…)

,,Ceea ce caută călugării nu este o stare subiectivă anume, ci un contact obiectiv ale cărui efecte – ardoarea inimii, veselia, sentimentul de plenitudine – sunt reale, dar esenţialmente diferite de sentimentele subiective care le corespund, de vreme ce ele manifestă prezenţa efectivă a lui Dumnezeu şi nu o stare sufletească.” (Jean Meyendorff – Sfântul Grigorie Palamas, Edition du Seuil)

Cu toate acestea, unii călugări contemporani vor utiliza imaginaţia ca mijloc de a te înfăţişa în faţa lui Dumnezeu; de exemplu, un stareţ de la muntele Athos îi cerea unui ucenic care avea dificultăţi în a-L simţi pe Iisus prezent în inimă, să şi-L imagineze pe o băncuţă, pe care să o ia întotdeauna cu el la rugăciune. Tânărul novice, care până atunci nu reuşea deloc să se roage, a reuşit cu uşurinţă să şi-L închipuie pe Iisus aşezat alături de el, şi tot timpul rugăciunii vorbea cu El şi-L asculta. Stareţul îi spusese clar să nu se lase distras în detalii cum ar fi încercarea de a-I vedea faţa, ci doar să-I savureze imaginativ prezenţa. Unii povestesc că tânărul, după o otrăvire accidentală, s-a îmbolnăvit grav; într-o seară, l-au găsit cu faţa senină, nu întins pe pat, ci rezemat de băncuţa lui – murise.

În învăţătura dăruită de stareţ pelerinului, forţa imaginaţiei este călăuzită înspre inimă; de ce să-l cauţi în afară pe Cel care se află înăuntru – deşi această noţiune de exterior şi interior este necesar să fie relativizată – oare nu umple El totul? Important este să-ţi stabileşti un loc unde prezenţa Sa se simte mai pregnant. Pentru isihaşti, locul privilegiat, ,,locul lui Dumnezeu”, este inima.

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Carla,  Colţu cu muzică, Dallina, Darelia, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora 

Dor de ducă

Vă invit la plimbare: Atlantisra, Buceginatura, Carla,  Colţu cu muzică,  George, Ioan Usca, Peter, Shayna,Vizualw

A mai rămas împrăştiată peste piscuri şi-n vale se ascunde speriată.

Se-ntunecă albastrul a ploaie vijelioasă.

Pe ici pe colo, lumina mai învăluie împrejurimile.

Uşor… norii se risipesc peste creastă.

Ssst… linişte!…

Să dirijăm sunetul apei… spre mai departe…

 Limpezime… lumină… miracol…

 

59 de principii ale profesorului de succes (53)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul bunului model/bunelor practici

Fie că îşi doreşte sau nu acest lucru, cadrul didactic acţionează în faţa elevilor  sub o ipostază de model.

Toate persoanele cu care interacţionăm exercită influenţe permanente asupra modului nostru de a gândi, de a percepe şi de a ne comporta; cursantul îşi petrece o mare parte din timp la şcoală, unde simbolul autorităţii este cadrul didactic, deci, acesta posedă o influenţă potenţială de care, poate, nici nu îşi dă seama.

Pe de altă parte, această influenţă nu este întotdeauna cea intenţionată de către profesor şi de multe ori, elevul preia elemente marginale, nerelevante ori negative din comportamentul cadrului didactic. Psihologii au numit acest fenomen sindromul Stockholm. În psihanaliză este văzut ca fiind un mecanism de apărare, o identificare cu agresorul. S-a observat că unele persoane supuse unor abuzuri şi maltratări ajung, în cele din urmă, să susţină cauza călăilor lor. Această reacţie este explicată astfel: un subiect confruntat cu un pericol exterior, se identifică cu agresorul său în diferite moduri:

–         reluând pe cont propriu agresiunea ca atare;

–         imitând fizic sau moral persoana agresorului;

–         adoptând anumite simboluri de putere care îl caracterizează pe agresor.

Victima, confruntată cu o situaţie extremă (un ostatic, de exemplu) – care îi pune sub semnul întrebării integritatea fizică şi morală, chiar şi viaţa în unele situaţii – nu are o altă posibilitate internă viabilă de a accepta respectiva ameninţare decât prin a o considera justificată. Astfel, victima poate trăi cu teroarea considerând-o necesară şi corectă. Tot astfel, copiii maltrataţi devin agresori la rândul lor când cresc, deoarece au internalizat modelul parental al agresorului.

În toate situaţiile cadrul didactic acţionează ca o persoană model, de aceea este important să-şi gestioneze toate elementele comportamentale, atât pe cele directe, cât şi pe cele indirecte (care pot fi interpretate), pentru a oferi o bună platformă de dezvoltare elevilor săi. Funcţia de model se bazează şi pe un element al dovezii sociale – oamenii tind să respecte acele persoane pe care şi ceilalţi le respectă.

O explicaţie a imitării comportamentului agresiv o poate constitui şi teoria învăţării sociale. Copiii care văd un astfel de comportament îl imită.

Respectul pe care cursantul îl poartă profesorului trebuie susţinut şi de o anumită afecţiune guvernată de spaţiul formal al şcolii. O părere generală bună, sentimente pozitive faţă de o persoană vor influenţa întreaga imagine pe care o avem despre o persoană.

Faceţi-i pe elevi să vă îndrăgească pentru ceea ce sunteţi (cunoştinţe foarte multe, uşurinţă în comunicare, exprimare cu umor, tact pedagogic etc.) şi ei vă vor accepta şi punctele slabe. Îmbunătăţiţi-vă permanent toate acele aspecte care vă fac să fiţi un profesor de succes.

Concluzie:

,,Identificaţi permanent elementele prin care sunteţi un model pozitiv pentru elevii dumneavoastră. Fiţi exigent cu propria persoană şi căutaţi să îmbunătăţiţi acele aspecte mai puţin bune!”

Recomandări: Clipe de Cluj, Colţu cu muzică, Convieţuire, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora

 

 

Calea pelerinului – despre rugăciune

Calea pelerinului – 2

,,Am auzit multe predici foarte frumoase despre rugăciune, dar toate erau nişte îndrumări despre rugăciune în general: ce este rugăciunea, de ce trebuie să te rogi, care sunt roadele rugăciunii. Dar cum să ajungi să te rogi cu adevărat? În această privinţă nu mi se spunea nimic. Am auzit o predică despre rugăciunea inimii şi despre rugăciunea neîncetată; dar nimeni nu-mi spunea cum să ajung la această rugăciune…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Soseşte o clipă în viaţa noastră când nu ne mai putem mulţumi doar cu idei generale, ci avem nevoie de o îndrumare concretă, de a fi asistaţi pas cu pas în desfăşurarea experienţelor noastre spirituale. În marea tradiţie isihastă, la fel ca în toate marile tradiţii spirituale ale omenirii, se insistă asupra acestei transmiteri de la om la om, ,,de la inima mea la inima ta”.  Cea mai bună oglindă în care putem discerne calitatea sau caracterul iluzoriu al faptelor noastre nu este o lege sau o regulă, ci o altă fiinţă. Inteligenţa şi iubirea lui Dumnezeu se răspândesc din privirea stareţului, a cărui ştiinţă ne luminează şi a cărui iubire ne îmbărbătează.

Pelerinul plecă deci în căutarea unui ghid, a unui părinte spiritual, pentru a descoperi în sinea sa Fiul Unic îndreptat în Spirit către ,,Singurul Tată”… El îl va întâlni într-una din acele mănăstiri care înfloreau în Rusia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, asemănătoare celei de la Optino unde au mers, printre mulţi alţi laici în căutarea îndrumării spirituale, un Gogol, un Dostoievski, un Horniakov, un Soloviev, un Lev Tolstoi…

,,Boierul, ţăranca săracă sau studentul, toţi apar egali în ochii bătrânului, ca nişte pacienţi ce au nevoie de leacuri spirituale… Unii îl întrebau: să-şi căsătorească oare fiul sau fiica? Să accepte o dregătorie, să se mute în căutare de lucru?… O ţărancă cerea sfaturi despre cum să-şi hrănească orătăniile… şi le-a primit. În faţa uimirii celor din jurul său, stareţul a răspuns: toată viaţa ei stă în orătănii…” (S.Cetvenikov, Sihăstria de la Optino, Paris 1926, trad. Meyendorff).

De acum, toată viaţa pelerinului stătea practic în această întrebare: ,,Cum să mă rog neîncetat?” Stareţul nu i-a ţinut o cuvântare prelungită ci, după ce i-a reamintit că înţelepciunea  şi ştiinţa omenească nu sunt de ajuns pentru a dobândi graţia lui Dumnezeu, i-a spus că ceea ce ajută s-o primim este mai degrabă blândeţea şi umilinţa din inimă. El l-a invitat să realizeze o anumită practică spirituală.

Această tehnică, chiar dacă a experimentat-o, nu a fost inventată de el: el nu face decât să transmită ceea ce la rândul lui a primit. Metoda pe care o preconizează este cea atribuită lui Simion Noul Teolog, în cartea în care sunt consemnate subtilităţile acestei ,,arte a artelor” care este rugăciunea: filocalia. Să remarcăm în treacăt că pentru primii creştini, rugăciunea este mai degrabă o artă decât o tehnică, adică ,,o meditaţie ce are o inimă”.

Filocalie înseamnă literalmente ,,dragostea de frumuseţe”; rugăciunea este o artă prin care ne unim cu Frumuseţea ultimă, reflectată în natură, în trupuri sau în feţele oamenilor. A te ruga înseamnă a merge de la reflexie înspre lumină, sau a reveni dinspre lumină venerând-o în reflexiile ei. Pentru a rezuma în câteva cuvinte metoda predată de stareţ pelerinului, am putea spune: ,,Aşază-te”, ,,taci”, ,,rămâi singur”, ,,respiră mai lent”, coboară-ţi mintea în inimă”, ,,odată cu respiraţia invocă Numele Domnului”, ,,abandonează-ţi gândurile”, ,,fii răbdător şi repetă cât mai des acest exerciţiu”.

Regăsim aici elementele esenţiale ale metodei isihaste: aşezarea, tăcerea, singurătatea, respiraţia, centrul inimii, invocaţia, repetiţia.

,,Stai singur şi liniştit, pleacă-ţi capul, închide ochii, răsuflă uşor şi închipuie-ţi că priveşti în inima ta. Adună în inimă toate gândurile din cap. Rosteşte odată cu respiraţia: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Fă rugăciunea mişcând uşor buzele, sau rosteşte-o numai în minte. Urmăreşte să alungi toate gândurile, fii liniştit, fii răbdător şi repet-o cât poţi de des.”

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Atlantisra, Carla, Child again, Colţu cu muzică, Darelia, Deepiny, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Trezirea divină

59 de principii ale profesorului de succes (51, 52)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

51

Principiul rarităţii

Conform acestui principiu, întotdeauna avem tendinţa de a vedea lucrurile care ne sunt mai puţin accesibile ca fiind mai valoroase şi avem o dorinţă puternică de a le obţine. Fenomenul acţionează chiar şi atunci când acele lucruri sunt mai puţin valoroase prin propriile caracteristici.

Oferta limitată a unui produs creşte valoarea produsului respectiv şi împinge persoana care doreşte acel produs la acţiune (un cumpărător căruia i se spune că produsul pe care vrea să-l cumpere e ultimul din stoc).

Raritatea unui produs face ca acesta să fie considerat mai bun şi mai scump.

Impresia negativă despre un anumit lucru se schimbă în urma aflării veştii că acel lucru nu va mai fi disponibil o perioadă de timp.

În şcoală se poate proceda astfel: ,,În acest proiect nu mai am decât un loc liber, restul o să fiţi implicaţi în alte proiecte  (care s-ar putea să fie mai puţin atractive decât ăsta)”. Aici vom avea de-a face cu o decizie liber consimţită a elevului, ceea ce-l va face să fie mai consecvent cu implicarea sa (vezi şi principiul consecvenţei comportamentale).

Concluzie:

,,Construiţi unele situaţii şcolare pe principiul rarităţii, deoarece acesta are un dublu avantaj: creşte valoarea respectivei sarcini în ochii elevului şi îi grăbeşte decizia de a acţiona!”

52

Principiul mentoring-ului şi coaching-ului

Când cineva este integrat într-o organizaţie prin mentoring sau coaching, acea persoană câştigă acces imediat la experienţa şi perspectiva profesională a mentorului sau instructorului său. Mentoratul ajută la acumularea cunoştinţelor necesare unui post prezent sau viitor, la dezvoltarea unor tehnici de acţiune adaptate situaţiilor concrete precum şi la ameliorarea capacităţilor şi abilităţilor personale sau a trăsăturilor de personalitate.

Din punct de vedere organizaţional, mentoratul descrie o relaţionare specială între o persoană cu mai multă experienţă, dornică şi capabilă să ofere sprijin şi un nou-venit, un începător. Mentoratul poate ,,mări viteza socializării, încurajează interacţiunile sociale, asigură oportunităţi pentru interacţiuni interpersonale calitative, accentuează identificarea şi implicarea în organizaţie”(Wigard, Boster). Mentorul are rol de model pentru protejaţii săi.

Mike Turner oferă un model cu patru etape de dezvoltare a procesului de mentoring:

1. Dezvoltarea personală a individului supus programului – autonomia, responsabilitatea, abilitatea de a face alegeri în funcţie de alternative;
2. Dezvoltarea unei viziuni asupra direcţiei de viaţă care va fi urmată;
3. Implementarea viziunii personale în practică: obiective profesionale, trepte de carieră şi etapele care vor fi parcurse, standarde de performanţă, nevoi de instruire pentru dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi;
4.  Nevoia de feedback şi susţinerea permanentă a protejatului, până când acesta consideră că este pe calea cea bună.

Pe parcursul întregului proces se dezvoltă două abilităţi: abilitatea de a fi conştient de sine şi de soluţiile proprii şi abilitatea de a exercita propria voinţă în atingerea obiectivelor personale.

Newburg utilizează în analiza sa patru întrebări, fiecare corespunzând unei etape a modelului, pentru a-l explica:

1. Ce doreşti să simţi astăzi? (visul/obiectivul)
2. Ce trebuie să faci ca să obţii acest sentiment? (pregătirea)
3. Ce te împiedică să atingi scopul propus? (depăşirea obstacolelor)
4. Cum poţi să atingi din nou sentimentul? (recontactarea visului/obiectivului)

Cadrul didactic trebuie să îndeplinească rolul de model pentru elevi. Mentoringul impune ideea de centrare  pe elev, pe asumarea de către acesta a obiectivelor de dezvoltare personale. Pe de altă parte, reprezintă o strategie de dezvoltare la nivel personal şi profesional (didactic).

Coachingul poate fi definit ca fiind ,,un mod de asistare a dezvoltării individuale” (Devillard). Acesta trebuie să acopere trei aspecte:

–         Coachingul pentru rezolvare – care vizează depăşirea unei dificultăţi, cum ar fi faptul că elevul are probleme la învăţătură;

–         Coachingul pentru dezvoltare – ce urmăreşte progresul într-o anumită direcţie – elevul învaţă dar trebuie să menţină ritmul unei învăţări temeinice şi constante;

–         Coachingul strategic – elaborarea unui plan de evoluţie.

Profesorul-coach poate (şi trebuie) să evalueze comportamentul elevilor , însă nu trebuie să-l judece. Este mult mai probabil ca încrederea creată de faptul că elevul ştie că profesorul nu îl judecă să sprijine mai mult procesul pe care îl dorim.

Abilităţile unui bun coach (după Starr) sunt:

1. Construirea unor relaţii puternice între el şi celălalt;
2. Capacitatea de a asculta;
3. Utilizarea intuiţiei;
4. Cunoaşterea tehnicii punerii întrebărilor;
5. Oferirea unui feedback suportiv.

Concluzie:

,,Folosiţi principiile mentoring-ului şi coaching-ului pentru a construi o relaţie puternică, profundă şi durabilă între dumneavoastră şi fiecare dintre cursanţi!”

Recomandări: Colţu cu muzică, Gabrielle, Ioan Usca, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora. 

Calea pelerinului

Calea pelerinului – 1

(…) Pelerinul mergea din biserică în biserică, de la o predică la alta, de la o cuvântare la alta. I s-a spus că Dumnezeu este lumină, limpede, curată, pură lumină, şi că a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a te trezi faţă de această lumină ,,care luminează orice om ce vine pe această lume.”

Bine, dar ,,eu nu văd limpede, mintea mi-e înceţoşată, gândurile mă bezmeticesc, cum să cunosc lumina adevărată?” I s-a tot spus că Dumnezeu este Iubire, Treime, Relaţie de persoane, fără confuzie, fără separare, şi că ,,Cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” Este minunat, nemaipomenit, este suficient să iubeşti… Dar ,,cum” să iubeşti? ,,Am cuvântul iubire pe buze, dar nu-i simt dulceaţa-n inimă, nu-mi pot suferi vecinul; desigur, îi iubesc pe cei care mă iubesc, dar pe cei care mă ponegresc? dar pe cei care nu mă bagă-n seamă? Să-ţi iubeşti duşmanii, da, să fii numai iubire, aşa cum smaraldul este verde, ,,să-ţi faci soarele să răsară peste cei drepţi şi peste păcătoşi – da, dar cum?”

I s-a mai spus că Dumnezeu este Viaţa, marea Răsuflare care animă întregul Univers, ,,prin El totul există şi fără El nimic nu este”. El nu este numai această viaţă trecătoare, care într-o bună zi va cădea victimă legilor entropiei, ci El este viaţa veşnică, viaţa necreată şi nepieritoare. Pelerinul se minunează, dar trupul îl doare, se simte fragil, simte că o nimica toată ar fi de ajuns – de exemplu, o căzătură – pentru ca să se risipească şi să dispară  o dată cu el toate aceste idei frumoase despre nenăscutul, necreatul care nu se naşte şi nici nu moare. Dumnezeu este viaţă veşnică, dar ,,cum” să ştii asta când te afli în timp? Cum să scapi de teamă, de angoasă? Cum să fii sigur că nu vei muri niciodată?

În preajma călugărilor, pelerinul a auzit vorbindu-se despre scopul vieţii umane: ,,theosis” sau ,,îndumnezeirea”; i s-a repetat după exemplul străbunicilor că ,,Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu… Dumnezeu s-a făcut sarcofor (purtător al cărnii) pentru ca omul să devină pneumatofor (purtător al spiritului)”.

Din nou s-a minunat; i s-a spus că Dumnezeu, inaccesibil în esenţa Sa, poate fi totuşi cunoscut prin energiile Sale şi că îndumnezeirea înseamnă unirea cu aceste energii necreate pe care discipolii le văzuseră izvorând din corpul pământesc al lui Iisus cu ocazia Schimbării la faţă.

Scopul vieţii umane este de a cunoaşte acest lucru, de ,,a lua parte la natura divină”, după cum spune sfântul Petru. Dar ,,cum?” Trebuie să primeşti Duhul Sfânt, căci Duhul Sfânt este Cel care ne face asemenea Fiului şi în fiul devenim una cu Tatăl. I s-a citat din sfântul Irineu: ,,Dumnezeu Tatăl ne plăsmuieşte cu ambele mâini, Fiul şi Duhul Sfânt, şi prin ei se lasă cunoscut.” Pelerinul este dispus să-l creadă, însă ar dori ,,să vadă”, ,,să simtă”, ,,să guste” pentru ca această participare să nu fie doar o imensă nostalgie. Atunci i se spune: ,,trebuie să te rogi”, trebuie chiar ,,să te rogi neîncetat” şi vei înţelege. (…)

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Dac-aş fi…

Dacă aş fi o floare… m-aş îmbrăca în cel mai frumos parfum şi m-aş împrăştia în petale bleu, în zare.

Dacă aş fi o parte a zilei… aş aduce o lumină blândă în privirile tuturor.

Dacă aş fi un anotimp…aş umple inimile cu senin, cu nori albi, cu ploi pline de prospeţime şi brize de iubire.

Dacă aş fi o culoare… aş pava străzile cu veselie.

Dacă aş fi un fruct… aş hrăni înfometaţii de cunoaştere.

Dacă aş fi ceva dulce… aş îndulci feţele mohorâţilor.

Dacă aş fi o carte… m-aş deschide la fiecare pagină, oferind inspiraţie.

Dacă aş fi un cântec… aş umple toate dimensiunile cu armonii alese.

Dacă aş fi un film… m-aş proiecta în memoria vizuală cu întreg Pământul.

Dacă aş fi o jucărie…aş înveseli inimile copiilor trişti.

Dacă aş fi o formă… m-aş organiza în alei de parcuri verzi.

Dacă aş fi un număr… aş fi infinitul zâmbetelor.

Dacă aş fi un oraş… aş adăposti toţi oamenii buni.

Dacă aş fi un gust… aş aroma vorbele răutăcioşilor.

Dacă aş fi o stare de a fi… aş fi.

Dacă aş fi un sentiment… aş topi inimile îngheţate şi aş transforma pietrele în mărgăritare.

Dacă aş fi o vârstă… m-aş împărţi la infinit.

Dacă aş fi o artă… aş fi un joc telepatic.

Dacă aş fi un citat… m-aş infiltra cu înţelepciune în sentimente.

Am preluat de la:

Colţu cu muzică http://coltulcumuzica.wordpress.com/2012/01/04/2317/

C.L.M. http://crazy-in-loveee.blogspot.com/p/leapsa-time.html

Denisa http://devorbacuviata.blogspot.com/2012/01/stiu-ca-poate-unii-asteptati-povestea.html#comment-form

Iuliana http://tadotakii.blogspot.com/2012/01/leapsa-la-laws-blog.html

59 de principii ale profesorului de succes (50)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul disonanţei cognitive

Conform concluziilor ce aparţin lui Festinger şi Carlsmith, premierea elevilor pentru realizarea unui comportament rutinier, nu-i va face neapărat pe aceştia să-l considere şi atractiv, deşi o recompensă consistentă îi poate face să se autoconvingă că s-au implicat într-un demers atractiv. O recompensă nesatisfăcătoare nu justifică ,,minciuna” şi cei puşi în această situaţie se află într-o disonanţă cognitivă – un fenomen ce apare atunci când oamenii se confruntă cu elemente cognitive aflate în contradicţie.

Festinger, Riecken şi Schacter au încercat să surprindă modul în care convingerile influenţează motivaţiile umane, infiltrându-se într-un cult religios, ca membri ai acestuia. Participanţii credeau cu convingere că lumea va dispărea la o anumită dată, astfel încât şi-au vândut lucrurile şi s-au adunat într-un loc în afara oraşului pentru a-şi petrece noaptea dinaintea zilei respective în rugăciune. Aşteptările acestora nu s-au împlinit, iar cercetătorii au purtat discuţii cu membrii grupului pentru a vedea cum au evoluat convingerile acestora pe tema dată. Astfel, convingerea că lumea trebuia să dispară nu se modificase, în schimb disonanţa cognitivă (apărută din faptul că lumea nu dispăruse în ziua respectivă, aşa cum crezuseră) a fost redusă prin apariţia unei noi convingeri – aceea că rugăciunile lor au anulat producerea inevitabilului şi au salvat lumea.

În şcoală, profesorul poate folosi acest fenomen în avantajul său cerându-le elevilor favoruri, care duc la crearea unei imagini mai bune a lui în ochii elevilor. Judecata spre care sunt împinşi cursanţii este de tipul: ,,Dacă l-am ajutat pe profesor, trebuie să  o fi făcut deoarece, într-un fel, ne place de el.” Este o formă de automanipulare care se declanşează la elevi, gândită în scopuri pozitive.

Jecker şi Landy au organizat un concurs la care participanţii au câştigat nişte bani de la experimentatori. Apoi, s-au împărţit concurenţii în două grupuri: unuia dintre grupuri i s-au cerut banii înapoi, deoarece, spuneau organizatorii, ei îşi folosiseră propriile fonduri pentru experiment şi rămăseseră cu foarte puţini. Celuilalt grup nu i s-a cerut nimic. Cercetătorii au fost apreciaţi mai bine de primul grup, pentru că aceşti participanţi au căutat argumente pentru care au făcut această ,,favoare” şi au sfârşit prin a-şi îmbunătăţi părerea despre organizatori.

Oamenii sunt motivaţi să evite situaţiile în care ar putea descoperi fapte sau idei contrare punctelor lor de vedere.

De exemplu, oferirea notei 10 unui elev care doar şi-a făcut tema, nu va crea o motivaţie efectivă pentru acesta, deoarece nu a fost folosită disonanţa cognitivă.

Concluzie:

,,Folosiţi în activitatea dumneavoastră disonanţa cognitivă pentru a vă motiva elevii!”

 

Recomandări: Alice, Alt cer senin, Atlantisra, Agatha, Carla, Child again, Deepiny, Despre sufletul meu, Dictatura justiţiei, Diverse diversificate, Educaţia pentru viitor, Incertitudini, Ioan Usca, Mundi Sense, Ştiri scurte

 

Paradoxuri – 22

Honoré de Balzac (1799-1850)

1. Mila înalţă tot atâtea mediocrităţi pe cât de mulţi mari artişti înjoseşte invidia.
2. Cu cât un beneficiu este mai ilegal, cu atât omul ţine mai mult la el.
3. Mai mult decât se pare, logica domneşte asupra desfăşurării lucrurilor pe acest pământ; este ca o femeie la care, după multe infidelităţi, te întorci totdeauna.
4. Morala are şi ea pâraiele ei murdare, din care oamenii dezonoraţi încearcă să împroaşte asupra fiinţelor nobile noroiul în care ei înşişi se îneacă.
5. Munca puţină dă mult amor propriu, în timp ce multă muncă trezeşte o neţărmurită modestie.
6. Literatura şi politica sunt astăzi pentru femei ceea ce odinioară era cucernicia: ultimul azil al pretenţiilor lor.
7. Istoricii sunt nişte mincinoşi privilegiaţi care îşi împrumută pana credinţelor populare, întocmai cum mai toate ziarele de astăzi nu exprimă decât opiniile cititorilor lor.
8. Cu vremea, o profesiune ajunge ca şi o căsnicie, încetăm de a mai observa altceva decât neajunsurile ei.
9. Proştii culeg mai multe foloase de pe urma slăbiciunii lor decât izbutesc oamenii de spirit să dobândească prin forţa lor. Ştiţi de ce? Fiecare se crede superior, protejând un imbecil, dar e supărat de a nu fi decât egalul unui om de geniu.
10. Răutatea, îmbinată cu interesul personal, echivalează cu mult spirit.
11. Respectul este o barieră care ocroteşte în mod egal pe cel mare şi pe cel mic; fiecare de partea lui se poate privi în faţă.
12. Cine se subestimează nu e în stare să trăiască singur.
13. Oare izvorul este mai graţios decât fluviul, dorinţa mai fermecătoare decât desfătarea împlinirii, şi ceea ce nădăjduim, mai atrăgător decât tot ce posedăm?
14. La fel ca şi răul, şi sublimul e contagios.
15. Intriga este superioară talentului; ea face din nimic ceva, pe când, în mai toate împrejurările, imensele resurse ale talentului slujesc doar să-i aline nenorocirea.
16. Nimic nu ne ajută mai bine să trăim decât certitudinea de a face fericirea altuia prin moartea noastră.
17. Viciul… poate este şi dorinţa de a şti totul.
18. Poate că virtutea nu este decât politeţea sufletului.
19. Trăsăturile noastre ridicole sunt, în mare parte, provocate de un sentiment frumos, de virtuţi sau de însuşiri duse la extrem.
20. Virtuţii i se reproşează sever defectele sale, în timp ce ne arătăm plini de indulgenţă faţă de calităţile viciului.

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Mirela Pete, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

59 de principii ale profesorului de succes (49)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul autoevaluării

Stima de sine este ,,evaluarea pozitivă sau negativă pe care o facem propriei noastre persoane, este felul în care ne simţim faţă de noi înşine” (Jones).

Se observă că stima de sine este o rezultantă a două dimensiuni:

1)      modul în care cadrul didactic pretinde anumite aspecte (prin control, impunerea unor reguli, pedepsirea comportamentelor nepotrivite);

2)      cum reuşeşte el să înţeleagă necesităţile elevilor.

Cadrul didactic trebuie să aibă multe cerinţe în ceea ce-i priveşte pe elevi şi să urmărească modul în care acestea sunt îndeplinite , dar să le ofere şi înţelegere, căldură sufletească şi siguranţă afectivă. Cadrele didactice autoritare sunt prea stricte şi inflexibile, pe când cadrele didactice permisive oferă suport şi înţelegere, dar nu reuşesc să le impună elevilor destul de clar anumite limite.

Stima de sine a elevilor poate fi un indicator pentru succes sau eşec şcolar.

Cei care au un nivel scăzut al stimei de sine se dovedesc mai puţin capabili să-şi construiască obiective  care să-i ajute să-şi îmbunătăţească starea, în comparaţie cu cei care au un nivel ridicat al stimei de sine.

Cei din prima categorie depun mai puţin efort pentru a-şi menţine  starea pozitivă generată de un succes, dar se lasă copleşiţi de starea negativă produsă de un eşec mult timp după producerea acestuia. Persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt capabile să întreţină starea pozitivă generată de un succes o perioadă mult mai lungă, trecând mai uşor peste eşecuri.

Mulţi elevi se văd pe ei înşişi într-o lumină mai favorabilă decât media, aceasta fiind o tendinţă general umană ca fiecare individ să vadă lumea în raport cu propria persoană, să-şi atribuie mai multe calităţi decât posedă de fapt şi să încerce să-şi construiască o imagine de sine confortabilă.

Alte cercetări au evidenţiat legătura dintre o stimă de sine înaltă bazată pe o supraevaluare a propriei persoane (efectul narcisismului) şi agresivitate. Adică persoanele cu stimă de sine înaltă tind să fie mult mai agresive decât  persoanele cu stimă de sine scăzută.

Elevul are rareori posibilitatea unei autoevaluări realiste, de aceea nota dată de cadrul didactic poate fi apreciată ca fiind injustă. O stimă de sine exagerată poate fi la fel de negativă ca şi un nivel scăzut de stimă de sine, deoarece stima de sine exgerată este extrem de instabilă. Astfel că, elevul trebuie condus spre autocunoaştere şi echilibrarea unei stime de sine pozitive, dar realiste şi stabile.

Pentru o evaluare cât mai corectă trebuie parcurşi câţiva paşi:

–      autocorectarea/corectarea reciprocă (cadrul didactic oferă baremul de corectare) – apare un moment de autonomie pentru elev, dezvoltă obiectivitatea, responsabilitatea şi o înţelegere mai profundă a procesului de evaluare;

–       autonotarea şi notarea reciprocă – elevul e pus în situaţia de a lua decizia acordării unei note, după ce şi-a corectat lucrarea; dacă el a înţeles legăturile dintre măsurare, apreciere şi decizie şcolară, trebuie apreciat şi chiar recompensat; notarea reciprocă reprezintă un moment de responsabilitate şi de identificare a elevului cu cadrul didactic într-un proces empatic important.

Concluzie:

,,Dezvoltarea autoevaluării la cursanţii dumneavoastră vă va da ocazia de a avea în elev/student un partener real în procesul de învăţământ şi va spori încrederea dintre cadrul didactic şi cursanţii săi.”

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, Ioan Usca, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

Din scrisorile lui Valeriu Gafencu – 5

Mă odihnesc la gândul dăruirii totale şi al jertfei permanente. Mi-i dragă Crucea. Şi eu port o cruce. Simt iubirea Mântuitorului Hristos şi la El alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu trup. Şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui răul. Cât este de bun Dumnezeu!

De cele mai multe ori mă găsesc luptând cu egoismul din mine. De aceea îmi este dragă singurătatea. Mi-i tare drag să ascult foşnetul frunzelor  şi murmurul apei. Sunt un om liber. Hristos mi-a sfărâmat lanţurile robiei!

Frate iubit, niciodată să nu te consideri de prisos. Acolo unde eşti, eşti cu voia lui Dumnezeu şi ai un rost anume de împlinit. Cu iubirea şi cu smerenia ta vei zidi pe fratele tău. Şi vei culege mare fericire. (…) Nu există niciun păcat care să rămână nepedepsit. Dacă însă te căieşti sincer şi cu zdrobire de inimă şi te rogi lui Dumnezeu, El te va ierta şi-ţi va trimite harul Lui. Şi invers, nu există niciun bine, niciun gând bun, oricât de simplu ar fi el, care să nu fie răsplătit. Fii însă smerit, căci nu tu, ci Dumnezeu lucrează prin tine.

Aud piţigoi cântând. Cât sunt de simpli

Tocmai a venit proprietarul viei. Are ochelari de soare. Când l-am văzut, mi-am amintit că sunt puşcăriaş care lucrează pe moşia lui. Gândul acesta mă smereşte. Dar Dumnezeu îmi trimite bucuria cea mare. Lucrez pe pământul lui Dumnezeu. Oamenii sunt mândri şi nu vor să vadă că Unul singur este Stăpân a  toate: Hristos!

O, Doamne! Cum judecă oamenii şi condamnă la moarte pe semeni de-ai lor înainte de a-i fi judecat Dumnezeu?!

Privesc în sufletul meu. E o mare linişte. Şi deasupra apei, uşor, câte un val lin tremură şi se pierde în imensitate. Ispite care totuşi nu reuşesc să-mi tulbure pacea. Nu le dau voie să pătrundă în adânc. Mă lupt cu ele. ,,Şi Duhul Domnului pluteşte peste ape”. Cât eşti Tu de mare, Doamne!

Acum sunt cu gândul într-o mânăstire!

Sunt un om mic, neputincios şi gol de fapte bune. Acesta sunt în realitate.

Când eram copil iubeam mult porumbeii, dar, ca de altfel toate dorinţele, nu i-am putut avea prea multă vreme. Azi înţeleg că aici a fost iubirea lui Dumnezeu, care îmi răpea bucuriile din lumea aceasta pentru a mă învăţa ca prin renunţare să ajung a iubi curat, desăvâşit. Şi azi iubesc porumbeii, dar nu-mi simt sufletul legat de ei, ci-i iubesc prin Dumnezeu. Şi înţeleg că iubirea lui Dumnezeu nu mă va părăsi niciodată. Şi El va interveni în viaţa mea ori de câte ori îmi voi lega sufletul de vreo bucurie sau dragoste omenească. Şi fie mă va ajuta să mă smulg din ea, fie mi-o va răpi El, pentru a-mi dărui în schimb libertatea sufletului, care este cel mai mare bun.

Sunt fericit, senin şi încrezător în destinul vieţii mele. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna. Sunt pregătit pentru orice.

……………………………………………………………………………..

Dorinţa de înălţare spre cer se poate vedea în întreaga natură. Şi munţii, şi copacii, şi ciocârliile, şi vulturul, şi sufletul omului sunt veşnic însetate de tot mai sus, mai sus, mai aproape de Domnul, mai departe de lumea aceasta.

Mi-e dor de un loc liniştit, îndepărtat, de o colibă ori un bordei săpat în stâncă, de o chilie sub poale de munte, să fiu ca păsările cerului. În jurul meu cu natura prietenă şi cu Domnul Hristos mereu în suflet. Să iubesc în linişte, smerit şi uitat de lume. Uneori mă gândesc să mă fac preot, dar nu sunt vrednic. Privesc pământul. Într-o zi voi fi şi eu pământ şi alţii vor scormoni tărâna. Trupul meu se va preface în praf şi pulbere. Din trupul meu va creşte probabil o altă viaţă. Sufletul meu va fi în ceruri, unde-şi va aştepta judecata. Doresc să mă mântuiesc.

Aud ciocârlia cântând în parc. Privighetorile cântă. Mi-s dragi. Mă lupt cu gândurile păcătoase care încearcă să-mi intre în inimă. În suflet e linişte.

(Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise)

Recomandări: Atlantisra, Carla, Carmen, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela Pete, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw