Fulg (poveste parfumată)

Liniște.

Călătoresc fără viteză, adâncul accelerează în jurul meu, culorile nu se schimbă, nu se amplifică, nu se intesifică. Negru și albastru. Așteptam să văd stele galbene, roșii, albe, dar adâncul nu permite forme și culori calde în Sine.

Liniște.

Accelerația mă amețește la propriu, negrul se combină cu albastrul și pare că nu există un final al călătoriei. Nu e obositor, e o amețeală care transformă gândurile în nemișcare, în nimic.

Realizez aproape cu durere liniștea totală. Încerc să-mi ascult organele interne, dacă sunt vie le voi auzi și voi face o legătură între mine și adâncul necuprins. Orice sunet ar putea deveni muzică, dar totul pare înghețat. Nu aud nici pârâitul gheții. Vreau să simt bucurie sau tristețe, dar nu simt nimic. Pietrele au și ele sunete, pot fi calde sau reci.

Totuși, există gândul liniștii și ea… liniștea. Oare are vârstă? Era aici dintotdeauna? E în mine? Eu sunt în ea?

Adâncul se oprește deodată, ca și cum mi-ar fi auzit întrebările. Se întoarce înspre mine cu negrul și albastrul strălucind. Din infinitul lui se eliberează, aproape invizibil, un punct minuscul. Se apropie de mine. Renaște un gând. Renaște o imagine. Renaște un sunet. Îmi aud inima. Bate neregulat și timid. Punctul înaintează renăscând mișcarea.

A fost o clipă. Clipa tăcerii. Clipa de liniște.

Un fulg alb mi se așază pe obraz.

Povestea a început la Mirela, unde vă puteți înscrie și tema a fost propusă tot de ea.