Calea rugăciunii – 8

Calea rugăciunii – 8

Aşadar calea apofatică nu este doar o teologie negativă. Realitatea absolută este dincolo atât de negaţie cât şi de afirmaţie, adică dincolo de funcţionarea duală a minţii: nici aceasta, nici aceea.

Apofaza este deci experimentarea directă a Realului ,,aşa cum ESTE”, fără ca aparatul psihomental să intre în funcţiune, fără ca acesta să se proiecteze în el, deformându-l. Asta înseamnă a vedea fără ochi, a înţelege fără minte.  Şi dacă numai cel asemenea îl poate înţelege pe asemănătorul lui, trebuie să devii Dumnezeu pentru a înţelege CINE este Dumnezeu.  Acelaşi lucru este sugerat de Ioan în prima sa epistolă: ,,Vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este”.

Textele lui Dionisie ne pot părea pure speculaţii dacă le separăm de contextul existenţial, biblic, în care se trăiesc. Dumnezeul Bibliei este într-adevăr un Dumnezeu ascuns (Isaia 45,15). El ,,Şi-a pus întunericul acoperământ” (Psalmii 17, 13), iar tetragrama sacră YHWH, Numele revelat lui Moise în Rugul de Foc, drept un refuz de a se numi. ,,Eu sunt Cel Ce sunt” – Du-te, umblă în prezenţa Mea, vei vedea Cine sunt, Cine voi fi…

Calea ascensiunii apofatice, în care ne eliberăm gradat de tirania a tot ceea ce este cunoscut, este comparată de Dionisie – precum şi de mulţi alţi autori creştini, cum ar fi Grigorie din Nyssa – cu urcarea lui Moise pe muntele Sinai pentru a-L întâlni pe Dumnezeu.

,,Ieşind din lumea în care vezi şi eşti văzut, Moise pătrunde în tenebrele cu adevărat mistice ale necunoaşterii: aici el renunţă la orice cunoaştere pozitivă şi trece dincolo de orice percepţie şi orice viziune, căci acum îi aparţine complet Celui care este dincolo de tot şi de toate, căci el nu-şi mai aparţine lui însuşi şi nici altora, fiind unit prin ceea ce are el mai bun cu Cel care scapă oricărei cunoaşteri; renunţând la orice cunoaştere pozitivă, şi graţie tocmai acestei necunoaşteri, el cunoaşte dincolo de minte” (Teologia mistică; Grigorie din Nyssa, Viaţa lui Moise).

Astfel, este clar că drumul pe care ne invită Dionisie în urma lui Moise nu conduce la ,,Nimic” ci, prin ,,Nimic”, la ,,Uniune”.

Capătul căii apofatice, după Dionisie, este Extazul, Beatitudinea supremă, Unirea cu Dumnezeu Cel Viu, Care nu poate fi numit nici măcar prin termeni precum Fiinţa, Actul Pur (Aristotel) sau Unitatea (Plotin).

,,Degeaba vorbeşti despre Dumnezeu, spunea Grigorie din Nazianz, este mai bine să te purifici pentru El.”

Calea apofatică este deci o cale practică, ce duce la extaz. Deşertul pentru călugări, noaptea pentru mistici – acestea sunt creuzetele în care se realizează Uniunea incomprehensibilă dintre Creat şi Necreat.

Nici Iisus nu este uitat pe această cale; Iisus este El Însuşi Calea, adică Cel în Care se realizează unirea contrariilor, Unitatea paradoxală a Divinului şi a umanului, a finitului şi a infinitului, a Creatului şi a Necreatului. El este arhetipul, din interiorul timpului şi din Eternitate, a ceea ce este Dumnezeu în om şi a ceea ce este omul în Dumnezeu.

,,În umanitatea lui Hristos – afirmă Dionisie Areopagitul – Supraesenţialul s-a manifestat în esenţa umană fără a înceta să fie ascuns după această manifestare sau, pentru a mă exprima într-un mod mai divin, în inima manifestării. El sălăşluieşte în mister, căci misterul lui Iisus a rămas ascuns. Nicio raţiune, nicio inteligenţă nu a reuşit să desluşească ceea ce este El în Sine. Orice s-ar spune despre El, El rămâne inefabil şi orice am înţelege în privinţa Lui, El rămâne de necunoscut.” (Scrisori III)

El este Stăpânul etern încarnat în spaţiu şi în timp. El este Văzutul şi Nevăzutul, Învăţătura Maestrului ascuns.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Max Peter, Robert,  Shayna.

Calea rugăciunii – 7

Calea rugăciunii – 7

(…) Dionisie Areopagitul, ucenic al sfântului Pavel şi prim episcop al Atenei:

,,Să preţuim negările […] pentru a cunoaşte fără văluri această taină pe care o ascunde, în orice fiinţă, cunoaşterea ce o putem avea despre ea, pentru a vedea astfel acea profunzime supra-esenţială care tăinuieşte întreaga lumină conţinută în fiinţe.” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, II)

,,Dacă se întâmplă ca, văzându-L pe Dumnezeu, să comentezi ceea ce vezi, înseamnă că nu L-ai văzut pe Dumnezeu Însuşi, ci pe vreunul din lucrurile sale cognoscibile care îi datorează Lui fiinţarea. Căci El în Sine întrece orice inteligenţă şi orice esenţă. El nu există, la modul supraesenţial, şi nu este cunoscut, dincolo de orice gândire, decât într-atât cât este pe deplin necunoscut şi nonexistent. Şi chiar această desăvârşită necunoaştere, luată în cel mai bun sens al cuvântului, constituie cunoaşterea adevărată a Celui care întrece orice cunoaştere.” (Dionisie Areopagitul, Scrisoarea către Galos)

,,Noi spunem despre Cauza universală, situată dincolo de întreaga manifestare, că nu este nici materie […] nici trup; că ea nu are nici faţă, nici formă, nici calităţi, nici greutate; că nu este nicăieri, că scapă percepţiei tuturor simţurilor […]. Înălţându-ne şi mai sus, spunem acum că această cauză nu e nici suflet şi nici minte; […] că nu o putem nici exprima, nici concepe, că ea nu are nici număr, nici ordin, nici mărime, nici micime, nici egalitate, nici inegalitate, nici asemănare, nici neasemănare; că nu stă pe loc şi nici nu se mişcă; […]că nu este nici putere nici lumină; că nu trăieşte şi nu este nici viaţă, că nu e nici esenţă, nici veşnicie, nici timp; că nu o putem sesiza cu mintea; că nu e nici ştiinţă, nici adevăr, nici domnie, nici înţelepciune, nici unnul, nici unitate, nici divinitate, nici bine; nici spirit, nici filiaţie, nici paternitate în sensul în care putem noi să înţelegem aceasta; nici nimic din ceea ce este la îndemâna cunoaşterii noastre sau a cunoaşterii oricărei fiinţe, dar de asemeni nimic din ceea ce aparţine fiinţei; că nimeni nu o cunoaşte aşa cum este; […] că ea scapă oricărui raţionament, oricărei denumiri, oricărei cunoaşteri; că nu este nici beznă, nici lumină, nici greşeală, nici adevăr; că despre ea nu putem afirma sau nega absolut nimic; că, atunci când facem afirmaţii şi discutăm despre diferite aspecte ale unor realităţi inferioare ei, despre ea însăşi noi de fapt nici nu afirmăm şi nici nu negăm nimic: căci orice afirmaţie rămâne mai prejos de Cauza unică şi perfectă a tuturor lucrurilor, căci orice negaţie rămâne mai prejos de transcendenţa Celui despuiat de toate şi Care este dincolo de orice.” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, IV şi V)

Câteva fraze antinomice şi paradoxale, specifice stilului propriu apofazei:

–         Dumnezeu nu are nume şi are toate numele.

–          El nu este nimic din ceea ce este şi este tot ceea ce este.

–          Dumnezeu nu este cunoscut decât prin necunoaştere.

–          Orice afirmaţie, precum şi orice negare, rămâne mai prejos de transcendenţa Sa.

Rezumând:

,,El e Misterul care e dincolo chiar de Dumnezeu;

Inefabilul, Cel pe Care totul Îl numeşte,

Afirmaţia totală,

Negarea totală,

Ceea ce se află dincolo de orice afirmaţie şi de orice negare.” (Numele divine, II)

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Calea rugăciunii – 5

Calea rugăciunii – 5

Este mai bine să spunem că Dumnezeu nu există, decât să ne proiectăm în Infinit lipsurile şi fantasmele…

,,Orice concept format de către intelect pentru a încerca să atingă şi să cuprindă Natura Divină nu reuşeşte să şlefuiască decât un idol al lui Dumnezeu, nu să ni-L facă cunoscut”, spunea în secolul al IV-lea, episcopul Grigorie din Nyssa (Viaţa lui Moise)…

În acelaşi spirit, Dostoievski va spune că un ateu este uneori mai aproape de Dumnezeu decât un credincios care nu face decât să repete ideile şi imaginile referitoare la Dumnezeu cu care a fost învăţat de alţii şi care astfel nu ajunge niciodată să simtă ameţeala ce te cuprinde pe marginea abisului… când ,,realul aparent” cedează în faţa analizei psihiatrului sau a fizicianului, şi când lumea se revelează a fi mai aproape de Nimic decât de Ceva.

Astăzi, a fi cu picioarele pe pământ înseamnă a şti că păşim pe un Vid care nu este decât în aparenţă solid. Demersul apofatic, în luciditatea sa riguroasă, nu ignoră nimic din toate acestea, şi totuşi el nu conduce deloc la absurd sau la nihilism. Dimpotrivă, lenta sa muncă de dărâmare a ideilor preconcepute şi a idolilor conduce la experienţa pură a Realului, la dispariţia iluziilor, la Îndumnezeirea omului şi a Cosmosului, la starea de copil inteligent care se joacă uimit cu elementele  spaţio-temporale ale ,,Divinei Comedii”.

……………………………………………………………………………………………………….

În şcoala lor (a isihaştilor), paternitatea spirituală străluceşte prin umilinţă şi certitudine, într-un dublu mod, cel al Luminii şi cel al Iubirii, căci ea urmăreşte să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în misterul Său insondabil: Paternitate purificată prin apofază de toate antropomorfismele sale – Origine fără sfârşit, ,,Izvorul a toată Lumina şi a tot Binele”, şi Stăpân Necreat, ale cărui reflexii create nu-I pot ascunde niciodată caracterul unic şi întâietatea.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Rabindranath Tagore – Călătorul

Timpul călătoriei mele este lung;
calea pe care o am de străbătut este fără sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea pe atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă aproprie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai cea care duce
la perfecta simplitate a acordului.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de a ajunge la a sa.Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe, înainte
de a-i închide şi de a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare, această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi cufundă lumea
sub vălul acestei certitudini: Eu sunt.

Recomandări:  Amintiri din filumenie, Androxa, Atlantisra, Carla, Colecţionara, Florina Lupa, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw.

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian – 3

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian – 3

(…) Fie că este vorba de acţiune sau despre contemplaţie, noi nu trebuie să le punem în antiteză. Ceea ce îi cere Iisus Martei este ca ea să-L iubească în timp ce-L serveşte, la fel cum Maria îl iubeşte în meditaţia ei. Tot ceea ce facem fără iubire este timp pierdut. Tot ceea ce facem cu iubire este eternitate regăsită.

Pentru a ne menţine în această stare de vigilenţă şi de iubire, urmând exemplul părinţilor din deşert, Casian ne reaminteşte că nu avem alt mijloc decât rugăciunea neîncetată. A te ruga neîncetat şi a fi cu inima curată constituie o unică şi aceeaşi beatitudine care îţi permite ,,să-L vezi pe Dumnezeu”, adică să simţi în starea ta limitată o frântură din iubirea Sa nemărginită. ,,Întregul ţel al călugărului şi desăvârşirea inimii şed în neîntrerupta stăruinţă în rugăciune. Atât cât îi e dat fragilităţii omeneşti, este un efort înspre neclintita linişte a sufletului şi înspre veşnica puritate” (Convorbiri).

Această ,,linişte sufletească” este ceea ce grecii numesc isihia, rodul rugăciunii şi al purităţii inimii.

Pentru a ajunge la această rugăciune neîncetată sau la această ,,stare de rugăciune”, Casian, la fel ca – mai târziu – călugării de pe muntele Athos, recomandă o formulă scurtă, în care mintea să poată să se reculeagă şi să-şi revină din starea sa de dispersie: ,, Este o taină pe care puţinii urmaşi ai părinţilor din veacurile dintâi ne-au destăinuit-o, şi tot astfel noi nu o dăm mai departe decât puţinelor suflete cu adevărat însetate de cunoaştere. Aşadar, pentru a-L păstra mereu în gând pe Dumnezeu, trebuie să repetaţi neîncetat această rugăciune:

,,Doamne ajută-mă; Dumnezeule, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te!”

,, Nu degeaba a fost ales acest scurt verset din toată Scriptura. El exprimă toate sentimentele de care e capabilă firea omenească; el se potriveşte în mod fericit tuturor stărilor şi este de ajutor în lupta cu toate ispitele.

Găsim aici chemarea lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, o comuniune plină de umilinţă şi cuvioşenie cu Dumnezeu, starea de veghe a unui suflet mereu treaz şi plin de râvnă, conştientizarea fragilităţii noastre. Această rugăciune exprimă credinţa noastră în mântuire şi certitudinea ajutorului divin care ne este alături, mereu şi pretutindeni, căci cel ce nu încetează să-şi cheme în ajutor binefăcătorul este foarte sigur de a-l avea mereu alături. Este vocea iubirii şi a aspiraţiei înflăcărate; e strigătul sufletului treaz şi conştient de încercările la care este supus, care tremură în faţa duşmanilor, şi văzându-se asediat zi şi noapte de ei, mărturiseşte că nu poate scăpa fără de ajutorul apărătorului său divin.” (Convorbiri)

Oare nu este aceasta o frumoasă definiţie a ceea ce mai târziu se va numi ,,rugăciunea inimii”?

Casian vorbeşte de asemenea despre ,,taina bine păstrată”; astfel, el reaminteşte că transmiterea energiei conţinute în această scurtă invocaţie se face ,,de la inima mea la inima ta”, de la fiinţă la fiinţă.

Meditând asupra ,,Convorbirilor”, vom regăsi diversele elemente şi diversele ,,semne” care însoţesc experienţa profundă a rugăciunii: lacrimile, ardoarea, umilinţa, bucuria etc., precum şi reamintirea faptului că ,,aceste semne ce deocamdată sunt încă prea exterioare, prea apropiate de conştiinţa egoului” trebuie să fie depăşite, căci ,,rugăciunea nu este nicidecum desăvârşită, spunea Antonie, când călugărul e conştient de sine însuşi şi ştie că se roagă”.

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, Filumenista,Florina Lupa,  G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Max Peter, O viaţă mai bună,  Ragnar, Robert N., Rokssana, Schtiel, Shayna, Stropi de suflet, Theodora, Ulise al II-lea, Vizualw, Zamfir Pop, Zamfir Turdeanu.

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian (2)

Calea rugăciunii – Sfântul Ioan Casian

(…) ,,După cum am mai spus, este adevărat: ţinta profesiunii noastre constă în Împărăţia lui Dumnezeu sau în Împărăţia cerurilor; dar calea noastră este puritatea inimii, fără de care este cu neputinţă ca cineva să atingă această ţintă. Ochind-o aşadar cu grijă, pentru a ne afla calea, ne îndreptăm direct spre ea, ca pe o linie trasă cu îndemânare. Când gândurile noastre se abat câtuşi de puţin, noi ne întoarcem de îndată la ea, şi corectăm din priviri această rătăcire, întocmai ca şi cum am folosi o riglă. Acest principiu, ajutându-ne să ne adunăm toate puterile pentru a le aţinti asupra unicului ţel, ne va înştiinţa de îndată ce mintea se va îndepărta de la direcţia pe care şi-a propus-o.” (Convorbiri).

(…) Scopul vieţii creştine este gnosis, viziunea lui Dumnezeu, participarea la viaţa Sfintei Treimi, domnia Fiinţei-Iubire, iar metoda este praktikè, purificarea pasiunilor şi a gândurilor (logismoi), purificarea inimii. ,,Ţelul lui praktikè este purificarea minţii şi a inimii şi slobozirea lor din gheara patimilor”. (…) La fel ca la Evagrie, puritatea inimii este pentru Casian o stare de libertate şi de nonataşament şi el insistă asupra descrierii dificultăţilor ce pot fi întâlnite pe această cale a eliberării; ataşamentul faţă de lucruri oricât de neînsemnate poate fi la fel de îngrăditor ca cel pentru lucrurile importante; am putea adăuga că ataşamentul faţă de aspectele ,,subtile” (practici spirituale, doctrine, percepţii subtile elevate etc.) poate constitui o piedică la fel de mare ca şi ataşamentul faţă de lucrurile ,,grosiere” cum ar fi averea, reputaţia sau mâncarea.

Cei care uită să privească în oglinda pură a inimii lor, care se ataşează de imaginile şi de reflexiile care se perindă pe ea, nu vor vedea lumina pură; însă puritatea inimii nu se dobândeşte niciodată ,,o dată pentru totdeauna”, ci oglinda trebuie spălată în fiecare dimineaţă de toată necurăţia întipărită pe ea.

(…) ,,Dovadă limpede că nu atingi dintr-o dată desăvârşirea numai prin goliciune, prin renunţarea la averi şi prin dispreţuirea slavei lumeşti, dacă nu adaugi şi această iubire, ale cărei diferite mădulare le descrie Apostolul. Or, ea nu şade decât în curăţenia inimii. Căci a nu cunoaşte nici pizma, nici înfumurarea, nici mânia; a nu fi dezmăţat; a nu-ţi urmări doar propriul interes; a nu te bucura de nedreptate; a nu ţine deloc cont de rău şi tot restul: ce este oare asta dacă nu jertfa către Dumnezeu a unei inimi desăvârşite şi foarte pure, pe care o păstrezi mereu neprihănită de orice patimă?” (Convorbiri)

Această căutare a purităţii inimii nu este doar o căutare a paradisului pierdut, a inocenţei pierdute, o întoarcere la integritatea adevăratei noastre naturi, ci chiar căutarea Împărăţiei în sensul în care iubirea este cea care purifică şi izbăveşte totul.

A face orice fără iubire, iată ce face omul necurat; infuzarea iubirii în toate faptele noastre, iată ce le transformă şi le purifică din interior, la fel ca focul, după cum spun vechii alchimişti – ,,când focul a pătruns în inima plumbului, acesta devine aur”: ,,Puritatea inimii va fi deci singura măsură a faptelor şi a dorinţelor noastre. Pentru ea trebuie să luăm calea singurătăţii, să suferim în ajunare, veghe, muncă, goliciune, să ne dedăm lecturii şi practicii celorlalte virtuţi, neavând alt ţel, prin ele, decât de a ne face şi păstra inima de nepătruns pentru toate patimile cele rele, şi de a urca, prin tot atâtea trepte, până la desăvârşirea iubirii.” (Convorbiri)

(Jean-Yves Leloup – Scrieri despre isihasm)

Recomandări: Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabriela Savitsky, Gabrielle, George, Ioan Usca, Max Peter, Ragnar, Robert, Rokssana, Schtiel, Shayna, Vizualw