59 de principii ale profesorului de succes (51, 52)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

51

Principiul rarităţii

Conform acestui principiu, întotdeauna avem tendinţa de a vedea lucrurile care ne sunt mai puţin accesibile ca fiind mai valoroase şi avem o dorinţă puternică de a le obţine. Fenomenul acţionează chiar şi atunci când acele lucruri sunt mai puţin valoroase prin propriile caracteristici.

Oferta limitată a unui produs creşte valoarea produsului respectiv şi împinge persoana care doreşte acel produs la acţiune (un cumpărător căruia i se spune că produsul pe care vrea să-l cumpere e ultimul din stoc).

Raritatea unui produs face ca acesta să fie considerat mai bun şi mai scump.

Impresia negativă despre un anumit lucru se schimbă în urma aflării veştii că acel lucru nu va mai fi disponibil o perioadă de timp.

În şcoală se poate proceda astfel: ,,În acest proiect nu mai am decât un loc liber, restul o să fiţi implicaţi în alte proiecte  (care s-ar putea să fie mai puţin atractive decât ăsta)”. Aici vom avea de-a face cu o decizie liber consimţită a elevului, ceea ce-l va face să fie mai consecvent cu implicarea sa (vezi şi principiul consecvenţei comportamentale).

Concluzie:

,,Construiţi unele situaţii şcolare pe principiul rarităţii, deoarece acesta are un dublu avantaj: creşte valoarea respectivei sarcini în ochii elevului şi îi grăbeşte decizia de a acţiona!”

52

Principiul mentoring-ului şi coaching-ului

Când cineva este integrat într-o organizaţie prin mentoring sau coaching, acea persoană câştigă acces imediat la experienţa şi perspectiva profesională a mentorului sau instructorului său. Mentoratul ajută la acumularea cunoştinţelor necesare unui post prezent sau viitor, la dezvoltarea unor tehnici de acţiune adaptate situaţiilor concrete precum şi la ameliorarea capacităţilor şi abilităţilor personale sau a trăsăturilor de personalitate.

Din punct de vedere organizaţional, mentoratul descrie o relaţionare specială între o persoană cu mai multă experienţă, dornică şi capabilă să ofere sprijin şi un nou-venit, un începător. Mentoratul poate ,,mări viteza socializării, încurajează interacţiunile sociale, asigură oportunităţi pentru interacţiuni interpersonale calitative, accentuează identificarea şi implicarea în organizaţie”(Wigard, Boster). Mentorul are rol de model pentru protejaţii săi.

Mike Turner oferă un model cu patru etape de dezvoltare a procesului de mentoring:

1. Dezvoltarea personală a individului supus programului – autonomia, responsabilitatea, abilitatea de a face alegeri în funcţie de alternative;
2. Dezvoltarea unei viziuni asupra direcţiei de viaţă care va fi urmată;
3. Implementarea viziunii personale în practică: obiective profesionale, trepte de carieră şi etapele care vor fi parcurse, standarde de performanţă, nevoi de instruire pentru dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi;
4.  Nevoia de feedback şi susţinerea permanentă a protejatului, până când acesta consideră că este pe calea cea bună.

Pe parcursul întregului proces se dezvoltă două abilităţi: abilitatea de a fi conştient de sine şi de soluţiile proprii şi abilitatea de a exercita propria voinţă în atingerea obiectivelor personale.

Newburg utilizează în analiza sa patru întrebări, fiecare corespunzând unei etape a modelului, pentru a-l explica:

1. Ce doreşti să simţi astăzi? (visul/obiectivul)
2. Ce trebuie să faci ca să obţii acest sentiment? (pregătirea)
3. Ce te împiedică să atingi scopul propus? (depăşirea obstacolelor)
4. Cum poţi să atingi din nou sentimentul? (recontactarea visului/obiectivului)

Cadrul didactic trebuie să îndeplinească rolul de model pentru elevi. Mentoringul impune ideea de centrare  pe elev, pe asumarea de către acesta a obiectivelor de dezvoltare personale. Pe de altă parte, reprezintă o strategie de dezvoltare la nivel personal şi profesional (didactic).

Coachingul poate fi definit ca fiind ,,un mod de asistare a dezvoltării individuale” (Devillard). Acesta trebuie să acopere trei aspecte:

–         Coachingul pentru rezolvare – care vizează depăşirea unei dificultăţi, cum ar fi faptul că elevul are probleme la învăţătură;

–         Coachingul pentru dezvoltare – ce urmăreşte progresul într-o anumită direcţie – elevul învaţă dar trebuie să menţină ritmul unei învăţări temeinice şi constante;

–         Coachingul strategic – elaborarea unui plan de evoluţie.

Profesorul-coach poate (şi trebuie) să evalueze comportamentul elevilor , însă nu trebuie să-l judece. Este mult mai probabil ca încrederea creată de faptul că elevul ştie că profesorul nu îl judecă să sprijine mai mult procesul pe care îl dorim.

Abilităţile unui bun coach (după Starr) sunt:

1. Construirea unor relaţii puternice între el şi celălalt;
2. Capacitatea de a asculta;
3. Utilizarea intuiţiei;
4. Cunoaşterea tehnicii punerii întrebărilor;
5. Oferirea unui feedback suportiv.

Concluzie:

,,Folosiţi principiile mentoring-ului şi coaching-ului pentru a construi o relaţie puternică, profundă şi durabilă între dumneavoastră şi fiecare dintre cursanţi!”

Recomandări: Colţu cu muzică, Gabrielle, Ioan Usca, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora.