Principiul succesului (55)

Principiul succesului

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Multe dintre principiile expuse ar putea fi subsumate unui principiu general al succesului şcolar.

În urma unor eşecuri repetate, o persoană  acceptă insuccesul ca unică finalizare a oricărui demers. Astfel, probabilitatea unui succes este mult mai limitată.

În ceea ce priveşte atitudinea elevului faţă de succes se înregistrează două elemente: localizarea controlului (locus of control) şi teama de eşec versus teama de succes. Rolul cadrului didactic este de a cunoaşte şi evita calea spre insucces.

1.      Neajutorarea dobândită

Unii oameni nu sunt motivaţi să se ajute singuri, chiar dacă ar putea să o facă.

Într-un experiment, participanţii au fost expuşi zgomotului unei explozii, fără a putea scăpa de el. Ulterior, ei nici nu mai încercau să se protejeze de zgomot, deşi l-ar fi putut opri.

În cercetările lui Dreikurs, simptomele neajutorării dobândite constituie ultima fază a modelului său de management al clasei.

Prima fază: elevul caută atenţia cadrului didactic.

A doua fază: elevul caută puterea provocându-l pe profesor.

A treia fază: elevul caută revanşa după sistemul ,,ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

A patra fază: simptomele neajutorării dobândite.

2.      Localizarea controlului

Asemenea animalelor, şi oamenii tind să înveţe neajutorarea. Unul dintre mecanismele determinante ale acestui proces este localizarea controlului – măsura în care persoanele consideră că posedă controlul propriului mediu înconjurător (fizic şi psihosocial). Dacă persoana crede că mediul este cel care deţine controlul asupra propriei individualităţi, putem vorbi despre o neajutorare dobândită care îl va face pe individ să nu mai încerce multe dintre strategiile de acţiune ce l-ar putea ajuta. Acest lucru se întâmplă doar în urma unor eşecuri consecutive.

La localizarea controlului, Rotter a observat  două elemente distincte: credinţele într-un control intern şi cele într-un control extern.

Credinţe într-un control intern:

–         ,,Am reuşit pentru că m-am străduit să învăţ cum trebuie”;

–         ,,Am luat examenul pentru că sunt inteligent”.

Credinţe într-un control extern:

–         ,,Am luat examenul pentru că am avut noroc”;

–         ,,Am luat examenul pentru că şansa  a făcut să citesc aseară tocmai subiectul care mi-a picat;

–         ,,Am reuşit pentru că aşa mi-a fost destinul;

–         ,,Am reuşit să fac proiectul pentru că biblioteca era bine aprovizionată cu cărţi de specialitate”;

–         ,,Am reuşit să învăţ pentru că am avut linişte în cameră”;

–         ,,Am luat examenul pentru că profesorul era relaxat la examinare”.

O astfel de ilustrare va fi prezentă şi în situaţia în care rezultatele nu vor fi cele dorite. O credinţă în controlul intern îl va ajuta pe elev să depăşească situaţia (,,Nu am învăţat suficient de mult”). O credinţă în controlul extern va fi devastatoare pentru viitor:

–         Nu am luat examenul pentru că: nu a fost să fie; nu am avut noroc; profesorul nu m-a examinat corect etc. (motive care nu-l ajută pe elev să facă un efort mai consistent în viitor)

Dacă motivele nereuşitei sunt externe (norocul, soarta, profesorul etc.) individul este astfel deresponsabilizat de acest insucces, ceea ce va determina o lipsă de implicare în vederea schimbării situaţiei negative.

Kohlrieser, expert pentru poliţia americană în negocierea de ostatici, vorbeşte despre faptul că persoanele cu o localizare externă a controlului permit ,,să fie luate ostatice” de o situaţie  pe care nu o pot controla.

Dacă nişte cursanţi sunt recompensaţi în urma rezolvării unei sarcini incitante spunându-li-se că sunt inteligenţi, la o următoare sarcină care conţine o problemă mai grea ei încep să se creadă foarte puţin inteligenţi dacă nu o vor rezolva, spre deosebire de cei cărora li se va spune că au reuşit pentru că au depus efort. Aceştia din urmă vor rezolva sarcina, considerând că trebuie doar să depună un efort mai consistent, iar primii vor intra într-un declin al performanţei din cauza scăderii moralului (,,Fă-i pe oameni proşti spunându-le că sunt inteligenţi” – Claudia Mueller).

3.      Teama de eşec şi teama de succes

De cele mai multe ori, teama de eşec este un motor important în motivaţia obţinerii anumitor realizări. Prea puţină teamă de eşec nu este bună fiind nemotivantă, iar prea multă teamă de eşec poate bloca evoluţia persoanei.

De obicei, oamenii aleg instinctiv situaţia cea mai provocatoare în care au însă şi suficiente şanse de succes.

În cazul în care teama de eşec este prea mare, fie persoana se blochează nemaiputând să depună efortul necesar, fie depune un efort prea mare şi nu mai reuşeşte să gestioneze situaţia, pierzând controlul (cazul elevului care învaţă fără oprire până în clipa în care intră în examen, unde se blochează şi uită tot).

Pe de altă parte, teama de eşec este firească şi uşor de pus în evidenţă. Apare însă, teama de succes.

Motivele pentru care cineva poate să se teamă de succes (Matina Horner şi Tresemer) sunt:

–         teama de a fi respins de către cei apropiaţi/grupul de apartenenţă;

–         creşterea cerinţelor faţă de cel în cauză şi intoleranţa celorlalţi la viitoare insuccese.

Cadrul didactic trebuie să urmărească evoluţia elevului pe un plan mai larg, psihosocial, pentru că de aceste elemente şi de gestionarea lor depinde dacă elevul va îndeplini sau nu cu succes cerinţele instructiv-educative.

Concluzie:

,,Căutaţi succesul pentru şi împreună cu elevii dumneavoastră, ferindu-i de neajutorarea dobândită, de teama de succes sau de o teamă de eşec exagerată şi ajutându-i să-şi localizeze controlul în propriile puteri şi efort!”

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Carla, Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Peter, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora