Calea pelerinului – despre rugăciune

Calea pelerinului – 3

• ,,Aşază-te” – Aceasta se referă în primul rând la postură, la atitudinea justă, la ,,postura care exclude impostura” (dar aici nu se pune problema să intrăm într-un şablon, nu există meditaţie prefabricată); a fi nici crispat nici molatec, într-o atitudine de relaxare şi în acelaşi timp de vigilenţă… Este postura iubitei din Cântarea Cântărilor: ,,Dorm, dar inima mea veghează”.

Modul corect de a te aşeza este cel care îţi permite să rămâi cât mai mult timp nemişcat fără să oboseşti, nemişcarea trupului favorizând-o pe cea a minţii, chiar dacă într-o primă etapă aceasta se agită, de unde reiese şi importanţa perseverenţei în această nemişcare.

La nivel psihologic, ,,aşază-te” înseamnă ,,să-ţi regăseşti temeiul”, să fii într-o atitudine de stabilitate şi de echilibru; în limba română expresia echivalentă ar fi ,,a fi în largul tău”, desemnând starea unei persoane în armonie cu ea însăşi.

Într-un sens mai spiritual, temeiul este ceea ce sfântul Ioan numeşte ,,Sălaşul”: a învăţa să sălăşluieşti în Dumnezeu, ,,Să sălăşluieşti în El aşa cum El sălăşluieşte în tine”. A fi în iubirea Lui, a-ţi avea refugiul, sălaşul, rădăcina în El, pretutindeni şi mereu…

• ,,Taci”. Tăcere a buzelor, tăcere a inimii, tăcere a minţii, trei trepte prin care, din linişte în linişte, ne apropiem de liniştea infinită a Prezenţei.
• ,,Respiră mai lent”. Nu este vorba doar despre a-ţi controla respiraţia şi nici de a o măsura, ci mai degrabă de a o observa ca un tovarăş tăcut, de a o calma, de a o face mai blândă… astăzi se cunoaşte mai bine influenţa respiraţiei asupra psihismului, iar atenţia focalizată asupra respiraţiei este considerată un mijloc sigur de concentrare (gândim altfel atunci când suflul este calm şi profund); de altfel, într-un moment de suspendare a respiraţiei, şi gândirea este ,,suspendată”, permiţându-ne să savurăm o anumită stare de linişte lăuntrică. De unde vine şi unde se duce suflul nostru? Atenţia focalizată asupra inspiraţiei şi a expiraţiei poate deja să ne ducă foarte departe, dar pentru tradiţia isihastă atenţia focalizată asupra respiraţiei este cu adevărat un exerciţiu spiritual. Suflul este Ruah, răsuflarea lui Dumnezeu, pneuma, Suflul Tatălui, Duhul Sfânt. A respira mai profund, a respira mai lent înseamnă a ne apropia de Duhul lui Dumnezeu, şi la un moment dat vom ajunge să ne simţim ca şi cum am fi purtaţi de marile valuri ale Vieţii: El îşi retrage suflul şi ele se întorc în ţărână.”
• ,,Priveşte prin imaginaţie în interiorul inimii tale”. În general, în tradiţia isihastă, credincioşii se cam feresc de imginaţie.

De pildă, Grigorie Sinaitul are grijă să-şi ferească ucenicii de orice reprezentări imaginare: ,,Iubitorule de Dumnezeu, fii cu băgare de seamă: atunci când, ocupat cu îndeletnicirea ta, vezi o lumină sau un foc, fie în tine însuţi fie în afara ta, sau năluca chipului lui Hristos, a îngerilor sau a sfinţilor, nu o primi, căci rişti să tragi ponoasele. Nu îngădui nici minţii tale să plăsmuiască astfel de imagini. Toate aceste formaţiuni exterioare nepoftite au ca efect rătăcirea sufletului. Adevăratul principiu al rugăciunii este ardoarea inimii care mistuie patimile, produce în suflet bucurie şi veselie şi mângâie inima cu o iubire sigură şi cu un sentiment de plenitudine lipsit de orice îndoială.”(…)

,,Ceea ce caută călugării nu este o stare subiectivă anume, ci un contact obiectiv ale cărui efecte – ardoarea inimii, veselia, sentimentul de plenitudine – sunt reale, dar esenţialmente diferite de sentimentele subiective care le corespund, de vreme ce ele manifestă prezenţa efectivă a lui Dumnezeu şi nu o stare sufletească.” (Jean Meyendorff – Sfântul Grigorie Palamas, Edition du Seuil)

Cu toate acestea, unii călugări contemporani vor utiliza imaginaţia ca mijloc de a te înfăţişa în faţa lui Dumnezeu; de exemplu, un stareţ de la muntele Athos îi cerea unui ucenic care avea dificultăţi în a-L simţi pe Iisus prezent în inimă, să şi-L imagineze pe o băncuţă, pe care să o ia întotdeauna cu el la rugăciune. Tânărul novice, care până atunci nu reuşea deloc să se roage, a reuşit cu uşurinţă să şi-L închipuie pe Iisus aşezat alături de el, şi tot timpul rugăciunii vorbea cu El şi-L asculta. Stareţul îi spusese clar să nu se lase distras în detalii cum ar fi încercarea de a-I vedea faţa, ci doar să-I savureze imaginativ prezenţa. Unii povestesc că tânărul, după o otrăvire accidentală, s-a îmbolnăvit grav; într-o seară, l-au găsit cu faţa senină, nu întins pe pat, ci rezemat de băncuţa lui – murise.

În învăţătura dăruită de stareţ pelerinului, forţa imaginaţiei este călăuzită înspre inimă; de ce să-l cauţi în afară pe Cel care se află înăuntru – deşi această noţiune de exterior şi interior este necesar să fie relativizată – oare nu umple El totul? Important este să-ţi stabileşti un loc unde prezenţa Sa se simte mai pregnant. Pentru isihaşti, locul privilegiat, ,,locul lui Dumnezeu”, este inima.

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Androxa, Atlantisra, Carla,  Colţu cu muzică, Dallina, Darelia, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora