Arhive lunare: decembrie 2011

2012

2012 să vă aducă bucuria dansului printre stele şi vise, tristeţea răutăţilor comise, fericirea zborului multidimensional şi iubirea Întregului.

LA MULŢI ANI!

Agatha, Alice, Alt cer senin, Ana, Androxa, Atlantisra, Buceginatura, Carla, Carmen, Carmen Amza, Child again, Colţu cu muzică, Deepiny, Elena, Eu mie al meu,  G1b2i3, Gabi, Gabrielle, George, Incertitudini, Ioan Usca, Ioan Alexandru, Lolita, Mirela, Oana, Peter, Ragnar, Raul Săran, Rokssana, Samsara, Schtiel, Scifientland, Shayna, Stropi de suflet, Supravieţuitor, Theodora, Vizualw

Reclame

52 comentarii

Din categoria Diverse

Paradoxuri – 21

Heinrich Heine (1797-1856)

  1. Adevărul cel mai adânc se naşte doar din dragostea cea mai adâncă.
  2. Englezul iubeşte libertatea ca pe soţia lui legitimă; francezul iubeşte libertatea ca pe o aleasă a inimii; germanul iubeşte libertatea ca pe o bătrână bunică.
  3. Fiecare epocă are convingerea nestrămutată că lupta dusă de ea e cea mai însemnată dintre toate.
  4. Nemurirea sufletului e o descoperire  mai importantă decât aceea a prafului de puşcă.
  5. Dumnezeu mă va ierta. E meseria lui.

Honoré de Balzac (1799-1850)

  1. Când avariţia îşi propune un ţel, încetează de a mai fi un viciu, e mijlocul folosit de o virtute, capătă în sfârşit măreţia intenţiei ascunsă sub micimile ei.
  2. Oamenii cu caracter puternic nu-şi mărturisesc greşelile decât lor înşişi, şi se pedepsesc singuri pentru ele.
  3. Remuşcarea este o neputinţă; după ce o simţim, recădem în aceeaşi greşeală. Doar căinţa este o forţă; ea pune capăt la toate.
  4. Între persoane aflate mereu alături, ura şi dragostea sporesc necontenit: în fiecare clipă se găsesc motive de a se iubi sau a se urî mai înfocat.
  5. Demnitatea nu este decât paravanul aşezat de orgoliu, pentru ca îndărătul lui să turbăm în voie.
  6. Nu speranţa, ci disperarea dă măsura adevărată a ambiţiilor noastre.
  7. Spiritele mărunte au nevoie de despotism pentru a le biciui nervii, după cum sufletele mari sunt însetate de egalitate pentru ca inima lor să acţioneze.
  8. Observaţia întemeiată pe suferinţele încercate este incompletă. Fericirea este şi ea înzestrată cu lumina ei proprie.
  9. Este atât de greu să treci de la plăcere la muncă, încât fericirea a devorat mai multe poezii decât a făcut nefericirea să ţâşnească, în jerbe luminoase.
  10. Fără expresie, frumuseţea este, poate, o impostură.
  11. Omul superior îşi bate joc de cei care îl complimentează şi le face uneori complimente celor de care, în adâncul inimii sale, îşi bate joc.
  12. Toate marile inteligenţe se îndeletnicesc cu câte o muncă mecanică pentru a deveni stăpâne pe gândirea lor. Spinoza polisa lentile de ochelari, Beyle număra ţiglele acoperişului, Montesquieu se îndeletnicea cu grădinăritul. Când trupul este astfel dresat, sufletul îşi desfăşoară aripile în deplină siguranţă.

Recomandări: Colţu cu muzică, Gabrielle, Ioan Usca, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

15 comentarii

Din categoria Citate celebre

59 de principii ale profesorului de succes (48)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul explicaţiei

Metoda explicaţiei este folosită în scopuri strict didactice, de transmitere a unor noi cunoştinţe şi mult mai puţin când vorbim despre crearea unei atmosfere pozitive în clasă sau despre motivarea elevilor pentru a face un anumit lucru.

Folosirea explicaţiei ar fi utilă în cazul motivării elevilor pentru a urma o indicaţie. Astfel ar creşte procentajul elevilor care ar urma indicaţia şi s-ar implica profund în sarcina propusă de cadrul didactic. Nimănui nu-i place să urmeze ordine, însă, având motivaţia acestor ordine, totul pare a avea un aspect de mai puţină constrângere. Explicaţia unui lucru îl face mai uşor de acceptat, induce sentimentul de siguranţă şi de control a situaţiei. Mai departe, chiar ideea de explicaţie (şi nu conţinutul explicaţiei ca atare) este suficientă pentru a provoca acceptarea din partea celuilalt.

Cadrul didactic trebuie să-şi argumenteze de fiecare dată comanda, pentru ca elevii săi să urmeze indicaţiile sale: ,,Vei face zece exerciţii deoarece numai aşa poţi înţelege/căpăta capacitatea de a rezolva rapid” etc. Deseori, chiar şi explicaţiile absurde sunt mai convingătoare decât lipsa explicaţiei.

Concluzie:

,,Folosiţi principiul explicaţiei şi legea cuvântului deoarece, atunci când vreţi să fiţi siguri că elevii vor urma indicaţiile dumneavoastră!”

Recomandări: Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, Deepiny, George, Ioan Usca, Ragnar, Remer Ra, Rokssana, Schtiel, Theodora, Vizualw

 

12 comentarii

Din categoria Material didactic, Psihologie şi pedagogie

Despre iubire şi fericire – din scrisorile lui Valeriu Gafencu – 4

Anul Nou 1946

La poarta inimii cânt florile dalbe. Cine a trăit iubirea, mă va înţelege şi va fi fericit pentru fericirea mea. (…) Eu m-am pregătit şi mă pregătesc mereu să devin creştin. Nu numai în mănăstire este mântuit omul. (…) Mă doare neputinţa firii omeneşti, dar mă fericeşte iubirea.

(Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adnotate de monahul Moise)

15 mai 1946

Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. (…) Intru direct în intimitatea inimilor voastre şi vă spun: căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Vă spun atât: căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie! (…) Cine împlineşte cuvântul lui Hristos realizează maximum, Totul!

(Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adnotate de monahul Moise)

19 mai 1946

Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.

(Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adnotate de monahul Moise)

Recomadări: Colţu cu muzică, Gabrielle, Ioan Usca, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Theodora, Vizualw

11 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Crăciun fericit! – Din scrisorile lui Valeriu Gafencu – 3

Din scrisorile lui Valeriu Gafencu

Crăciun 1945

,,E noapte. Tocmai am citit Acatistul Domnului. Am făcut un Crăciun mai frumos decât o poveste!

Sufleteşte m-am simţit mai pregătit decât în alte rânduri. Am simţit, prin greutatea suferinţelor trăite pentru învierea sufletului, răspunderea ce mă apasă privitor la mântuirea propriului meu suflet, a familiei, rudelor, prietenilor, vrăjmaşilor, neamului întreg.

Şi cu cât urcam mai sus pe scara idealului, cu atât mă vedeam mai mic, mai păcătos, iar idealul mai înalt, desăvârşit: Hristos! Şi iată, aşa, încet-încet, toţi idolii adolescenţei s-au năruit. Vălul de pe ochi a căzut prin lupta cu păcatul şi în faţă a rămas a rămas vie, senină, icoana Domnului Iisus Hristos!

Aşadar am reuşit să stabilim pacea cu toţi semenii noştri, şi asta numai prin călcarea noastră în picioare, prin recunoaşterea greşelilor noastre, prin iubire. Şi câtă pace am trăit vineri, când m-am aflat în faţa preotului! Ne-am împărtăşit mulţi. Ce zi mare, ce zi frumoasă! Am trăit-o din plin, cu toate binecuvântările trimise de Domnul!

O stea călătoare de la Răsărit,

Cu razele albe de-argint,

Lunecă înspre albastrul senin

Al cerului viu înflorit.

Şi steaua-L vesteşte pe Pruncul Mesia

Născut din Fecioara Maria.

Un miel blând se uită şi-ar vrea să-l sărute

Pe pruncul scăldat în lumină.

În noaptea Crăciunului alb şi senin

O mamă cu Pruncul la sân,

Curată-n iubire, priveşte-n uimire

Plinindu-se Bunavestire.

Un Prunc Sfânt se naşte în noaptea-nstelată

Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt;

Coboară azi pe pământ

Făclie pe veci luminată!”

 

(Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adnotate de monahul Moise)

Pomul Crăciunului  

de George Coşbuc                          

1.Tu n-ai văzut pădurea, o, copile drag al meu!

Pădurea iarna doarme, că aşa vrea D-zeu.

2.Şi numai câte-un viscol o mai bate uneori.

Ea plânge-atunci cu hohot fiind cuprinsă de fiori.

 

3.Şi tace-apoi şi-adoarme când viscolele pier.

În noaptea asta, însă, vin şi îngerii din cer.

 

4.Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad,

Şi cântă-ncet, mere şi flori din sân frumos le cad.

 

5.Iar florile s-anină de la ramuri până jos

Şi-i cântec şi lumină şi aşa e de frumos!

 

6.Iar brazii se deşteaptă şi se miră asta ce-i,

Se bucură şi cântă precum îngerii şi ei.

 

7.Tu n-ai văzut pădurea, o, copile drag al meu,

Dar uite ce-ţi trimise-n dar dintr-însa D-zeu.

 

8.Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii

Aşa cum a găsit-o, şi cu flori şi jucării.

 

9.Departe într-un staul e în faşe-acum Iisus,

Şi îngerii, o, câte şi mai câte i-au adus!

 

10.Dar el e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc,

Tu vino şi te-nchină şi zi ,,Doamne-Ţi mulţumesc”.

 

29 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Din scrisorile lui Valeriu Gafencu – 2

20 februarie 1945

«Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi.(…) Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în şir. Îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc la realitate, zâmbesc. Cânt şi mă rog. Sunt vesel sufleteşte. Viaţa cotidiană are un aspect uniform. Viaţa interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu doruri şi vise pe care eu le trăiesc şi le simt vii în sufletul meu.

Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.(…) Sunt foarte mulţumit acum că am trăit o viaţă morală şi curată. În relaţiile mele cu fetele am fost cinstit, corect şi curat, mai exact, n-am căzut în păcat. Şi am iubit atât de mult!(…) Vă spun drept, sunt fericit. Înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal îl iert.»

(Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adnotate de monahul Moise)

9 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

The winter

 

 

 

 

 

 

12 comentarii

Din categoria Imagini

Din scrisorile lui Valeriu Gafencu – 1

Din scrisorile lui Valeriu Gafencu

«31 ianuarie 1948

În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui. Văd lucrarea lui Dumnezeu în sufletele voastre. Văd purtarea Lui de grijă. Şi sunt atât de mulţumit!

Dragostea este cea mai mare virtute. Dragostea este însăşi desăvârşirea. Când dragostea, în loc să o dărui  Izvorului a tot binele, lui Dumnezeu şi, prin El, aproapelui tău, o dărui acestei lumi pământeşti, deci îi răstorni sensul, ea devine din cea mai minunată virtute, cea mai primejdioasă patimă.

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu atâtea daruri, încât prin stăruinţa în virtute, cu ajutorul Părintelui Ceresc, el poate să se mântuiască. Dumnezeu i-a dăruit atâţia talanţi pentru ca prin ei omul să poată lupta, să poată să se apropie de El, să dăruiască şi să se jertfească. În măsura în care nu întrebuinţăm bine ,,talantul” pe care ni l-a încredinţat, suntem robi păcatului.

Aşadar pentru fiecare din noi se pune problema întrebuinţării talanţilor dăruiţi de Dumnezeu. Nu este permis nici a întrebuinţa spre rău talantul şi nici a-l îngropa în pământ. ,,Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate.” Ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, Lui să-I dăruim. El ne-a dăruit iubirea, Lui să I-o dăruim.

Ispăşim în această viaţă şi în viaţa veşnică. În această viaţă, ispăşirea prin suferinţă are două aspecte: un rol ispăşitor şi un rol curăţitor. În viaţa veşnică ispăşirea prin suferinţă este chin veşnic. De aceea se cuvine să-I mulţumim Domnului când ne pedepseşte aici, în viaţa aceasta. Deci să fim foarte atenţi la felul în care folosim darul lui Dumnezeu.»

(Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adnotate de monahul Moise)

Sărbători senine!

Alice, Ana, Androxa, Atlantisra, Bucegi natura, Carla, Carmen, Child again, Colţu cu muzică, Deepiny, Elena, G1b2i3, Gabi, Gabrielle, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Oana Clara, Peter, Ragnar, Raul Săran, Rokssana, Samsara, Schtiel, Stropi de suflet, Supravieţuitor, Theodor, Theodora, Vizualw

10 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

59 de principii ale profesorului de succes (46,47)

Colinde_din_Pont.html

după Ion-Ovidiu Pânişoară

46

Principiul stabilirii corecte a obiectivelor educaţionale

Unele cerinţe pe care le stabiliţi pentru cursanţii dumneavoastră pot deveni chiar cauza neimplicării acestora în activitate. Uneori, stabilirea unor cerinţe care depăşesc posibilităţile cursanţilor, poate duce la probleme de management al clasei.

De exemplu, dacă cereţi elevilor să rezolve repede o problemă pentru a primi nota 10 (sau o altă recompensă), vor fi motivaţi doar elevii buni, care au şanse reale de a câştiga. Restul clasei se implică de formă, se preface că participă.

Pentru cadrul didactic este important să încerce o cât mai mare adaptare a obiectivelor la elevii concreţi cu care are de-a face. Astfel, o formulare care să-i implice pe toţi elevii ar fi: ,,Cei care se implică atât cât pot  ei de mult primesc nota 10”. În acest caz, subiectului i-ar veni greu să refuze cererea, dar profesorul trebuie să cunoască bine potenţialul elevilor săi.

Într-o situaţie de comunicare faţă în faţă, când refuzul de a răspunde la o cerere trebuie argumentat, scuzele tradiţionale nu mai funcţionează. Elevului îi va fi mai greu să afirme în faţa cadrului didactic şi în proprii ochi că nu poate face nimic pentru a învăţa mai bine. Şi acest lucru este un prim pas important pentru schimbarea atitudinii sale faţă de activitatea instructiv-educativă.

Concluzie:

,,Cadrul didactic trebuie să-şi adapteze în permanenţă obiectivele la elevii concreţi, la nivelul de dezvoltare şi trebuinţele acestora!

 47

Principiul standardelor de performanţă

Acest principiu pune în legătură comportamentul de indisciplină al elevului şi modul în care cadrul didactic stabileşte standardele de performanţă pentru acelaşi elev.

În clasă sunt două categorii de elevi problemă: în ceea ce priveşte performaţa şi în ceea ce priveşte personalitatea acestor elevi. Provocările legate de performanţă sunt date de către elevii care nu reuşesc să atingă standardele impuse de dumneavoastră şi care au eşecuri constante la învăţătură. Provocările legate de personalitate se referă la acei cursanţi care nu reuşesc să comunice eficient, sunt conflictuali, pun autoritatea profesorului la îndoială etc.

Cunoscându-şi elevii, profesorul este în măsură să definească cel mai bine nivelul minim la care trebuie să se afle fiecare dintre aceştia, în urma activităţii şcolare. De la acest nivel, cadrul didactic defineşte mai multe niveluri, astfel încât aceste standarde să motiveze întreaga clasă să se autodepăşească. Belding oferă patru modalităţi de aplicare a standardelor de performanţă, pentru a le face funcţionale:

  1. Profesorul trebuie să se asigure că toţi elevii cunosc şi înţeleg standardele de performanţă pe care le aşteaptă de la ei. Acestea nu sunt de la sine înţelese. Dacă elevilor li se va explica ce se aşteaptă de la ei, vor deveni parteneri în demersul de atingere a standardelor respective.
  2. E necesară măsurarea atingerii standardelor în mod consistent şi vizibil. E recomandată realizarea unui grafic al clasei, la care să se adauge câte o evoluţie pe elev, în fiecare zi. Evoluţia poate fi marcată cu ajutorul unor culori vii. Acest lucru va ajuta clasa, ca întreg, să se angajeze în mod conştient şi responsabil în optimizarea permanentă a performanţelor fiecărui elev.
  3. Este utilă stabilirea unor consecinţe pozitive şi negative ale îndeplinirii/neîndeplinirii standardelor care să fie aplicate tuturor elevilor. Elevii nu înţeleg clar notarea şi se pot considera nedreptăţiţi de modul în care profesorul le apreciază performanţa. De cele mai multe ori, majoritatea se autoevaluează primitiv, intuitiv, pe baza unor criterii subiective, care pot duce la un rezultat diferit de cel oferit de profesor. De aici frustrarea şi stresul care pot duce la o deteriorare semnificativă a climatului şcolar. Mecanismul notării trebuie să fie transparent pentru elevi; trebuie să fie legat de standardele pe care ei le cunosc deja, iar victoriile şi eşecurile  trebuie marcate clar. Mai ales victoriile (prin celebrări).
  4. Consecinţele se aplică de fiecare dată când profesorul observă că o persoană reuşeşte sau eşuează în încercarea de a îndeplini standardele de performanţă. Dacă o singură dată este iertat un elev în cazul când s-au stabilit anumite consecinţe ale eşuării în îndeplinirea standardelor, acest lucru se va propaga în comportamentul lui şi al întregului grup. Rezultă un comportament contagios.

Concluzie:

«Respectaţi cele patru ,,secrete” ale standardelor de performanţă şi veţi îmbunătăţi performanţele elevilor dumneavoastră

Recomandări: Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

9 comentarii

Din categoria Diverse, Psihologie şi pedagogie

Parfumul Crăciunului

Parfumul Crăciunului

Nu ştiu cum se făcuse că plecaseră toţi.

Se agăţă cu mânuţele grăsuţe dar puternice, de pervazul ferestrei. Perdeaua o împiedica să vadă  jocul fulgilor albi care, parcă ar fi vrut să vină la ea, dar nu puteau. Nu ştia cum să o îndepărteze. Trase de ea, sperând că va elibera fereastra. Nimic. Mai trase o dată. Galeria se mişcă. Poate va reuşi. Mai trase încă o dată. Degeaba. Perdeaua venea mereu peste geam. Se băgă pe sub ea. Lipi nasul de geamul rece. Spera că se va aşeza vreo steluţă acolo, să-i arate sclipirile ei argintii, mai de aproape. Dar steluţele pluteau în aer, jucăuşe, până când se aşezau pe pământ, peste surorile lor transformate într-o imensă suprafaţă de orez cu lapte. Ar fi vrut şi ea să guste, dar nu putea să iasă afară.

Deodată, la lumina lunii, văzu o fiinţă care mergea cu greu prin orezul cu lapte, îmbrăcată ciudat, cu haine roşii, caraghioase. Îi făcu cu mâna. De data asta avu noroc: cel roşu îi răspunse şi îi zâmbi larg, cât toată lumea pe care o putea cuprinde ea cu ochişorii. Străinul veni spre fereastră. Avea ceva greu în spate, căci mergea cocoşat. Când ajunse aproape, puse jos un sac mare, mare. Scotoci prin el bombănind. Îl privea curioasă: ce voia să facă oare? Acesta găsi două cutii împachetate cu hârtie colorată şi le lăsă la uşă. Îi făcu fetiţei cu mâna şi se îndepărtă. Oare era Moşul acela, de care îi povestiseră toţi? Cel care fabrica jucării pentru copiii cuminţi şi, uneori, şi pentru cei mai puţin cuminţi? Se scărpină cu nedumerire. O să vină ea mami şi o să-i explice.

Se plictisi de uitat pe geam şi se apropie de pomul împodobit de curând. Altă minunăţie! Beculeţe colorate clipeau în toate felurile şi făceau să sclipească globurile prinse de crengi. Îşi agăţă privirea de vârful bradului, unde era un globuleţ prelungit cu un vârf auriu. Totul, numai strălucire… Se uită mirată spre jucăriile agăţate de crengi. Una dintre ele semăna cu străinul pe care-l văzuse mai devreme. Se întinse să o ajungă cu mânuţa, dar era prea sus. Era cât pe ce să răstoarne pomul, când intră mami. Aceasta prinse la timp pomul şi ridică arătătorul. Înţelese că era să facă o prostie… cât ea de mare. Mami puse cele două cutii lăsate de străinul roşu sub pom, fără să zică nimic. Plecă din nou la bucătărie. Avea treabă… cu maioneza…

De obicei era o fetiţă foarte cuminte şi, din când în când, părinţii o mai lăsau şi singură în cameră. Acum rămase cu pomul… şi cutiile alea colorate. Curiozitatea o împingea din ce în ce mai tare. Se duse şi desfăcu o cutie. Înăuntru – o minge frumoasă, albă cu steluţe roşii. Se uită la ea cu mult interes. O răsuci de mai multe ori. Ce-o fi având înăuntru? Ştia unde punea mama foarfecele. Le luă din sertar şi se apropie de minge. Noroc că era vârful ascuţit. Se mai jucase ea cu foarfecele, când croia hăinuţe pentru păpuşi. Ştia să le mânuiască. Apropie vârful foarfecei de minge şi… puf, se sperie. Scăpă mingea din mână dar o ridică repede. Trebuia să vadă… O tăie cu oarecare greutate. Hm… înăuntru nu era nimic. Ce dezamăgire…

Mai era o cutie. Probabil că era pentru sora ei. Nu se putu abţine şi o desfăcu şi pe aceea. Înăuntru – o pereche de sandale. Sora ei îşi dorise sandale, chiar dacă era iarnă. Şi Moşul îi adusese. Auzi, sandale iarna. Dar stai, ştia ea că surioara mai mare nu avea papuci de curte. Ia să-i facă o surpriză… Luă din nou foarfecele şi le îndreptă spre curelele din spate ale primei sandale. Le tăie frumos, lăsând doar partea din faţă, care susţinea piciorul. Luă şi cea de-a doua săndăluţă şi repetă operaţia. Fu foarte mândră de opera sa. Puse noii papucei la loc în cutie şi se duse iar la geam.

Peste un timp care ei i se păru o veşnicie, veni iarăşi mama. Zări mingea părăsită şi tăiată.

–         Ce-ai făcut? Ai tăiat mingea? De ce?

–         Am vrut să văd ce e în ea, veni răspunsul prompt care nu admitea replică. Şi să ştii că i-am făcut Monicăi papuci, că nu avea! spuse cu acelaşi ton, plin de mândrie şi mulţumire.

–         Să sperăm că-i vor plăcea şi ei, răspunse mama cam bosumflată. Trebuia să o întrebi, mai întâi.

–         Ştiu eu că-i vor plăcea!

După un timp apăru şi surioara mai mare. Când văzu cadoul… Vă imaginaţi ce s-a întâmplat.

A doua zi, după ce primise explicaţiile cuvenite, fetiţa cea năstruşnică îşi îmbrăţişa cu drag părinţii şi surioara. Aceştia uitaseră boacănele făcute şi o iertaseră, de data asta.

Povestea a început la Mirela, care a propus şi tema de faţă.

Au mai scris:

Mirela
http://mirelapete.dexign.ro/2011/12/poveste-parfumata-sarbatori-instelate-nuit-de-noel-de-caron/
Max Peter

http://romanianstampnews.blogspot.com/2011/12/poveste-parfumata-sarbatori-instelate.html
Sara
http://sarabesleaga.blogspot.com/2011/12/poveste-parfumata-sarbatori-instelate.html
Rokssana
http://rokssana.wordpress.com/2011/12/17/poveste-parfumata-sarbatori-instelate/
Lolita

http://lolitamyinnerthoughts.blogspot.com/2011/12/cadoul-perfect-poveste-parfumata.html
Luna Patrata
http://lunapatrata.wordpress.com/2011/12/18/ce-nu-stiai-despre-craciun/
CARMEN
http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/12/parfumul-sarbatorilor-de-iarna.html

Recomandări: Colţu cu muzică, Gabrielle, Ioan Usca, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw

11 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate

59 de principii ale profesorului de succes (45)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul diferenţierii instruirii

Metodele expozitive sunt foarte ieftine şi au câteva avantaje evidente: sunt economice şi rapide, transmit un volum mare de informaţie, pot fi transmise mai multor persoane simultan etc. Pe de altă parte, elevii sunt pasivi, simpli spectatori ai prestaţiei profesorului, fluxul comunicării este unilateral, fiind reduse posibilităţile de interacţiune autentică. Cadrul didactic încearcă să identifice o medie  a grupului şcolar respectiv şi va preda ţinând cont de această valoare medie, care dezavantajează elevii foarte buni şi pe cei mai slabi.

Ideea de la care se porneşte este de a obţine cel mai bun lucru pentru cei mai mulţi dintre oameni. Însă, oamenii reacţionează diferit la aceeaşi situaţie, dar şi una şi aceeaşi persoană reacţionează diferit la situaţii diferite. Mai mult, se observă că o situaţie poate schimba oamenii.

Situaţie concretă:

Cursanţii împărţiţi pe grupe trebuie să îşi amintească cea mai groaznică experienţă de management al clasei pe care a avut-o un profesor din trecutul lor de elevi. Fiecare dintre cursanţi alege din experienţa proprie cazul cel mai dramatic şi îl povesteşte colegilor, apoi grupul alege situaţia cu impactul cel mai profund şi o ,,pasează” altui grup (în sensul acelor de ceasornic), aceştia din urmă trebuind să gândească problema  din perspectiva cadrului didactic: dacă ei s-ar confrunta cu un astfel de caz de indisciplină şcolară, cum ar trebui să reacţioneze?

Aplicarea instruirii diferenţiate cuantifică şi valorizează fiecare ritm de învăţare, de dezvoltare a personalităţii fiecărui elev din clasă. Este vorba despre un proces de învăţământ care să se adreseze diferenţiat fiecărui cursant, adaptându-se, pliindu-se pe ceea ce acesta poate, pentru a fi eficient. În cadrul activităţii instructiv-educative intră foarte multe tipuri de resurse: umane, materiale, financiare, valorice (conţinuturi, obiective…) care interacţionează unele cu altele, se influenţează reciproc, se potenţează ori se destabilizează. De aceea, instruirea şcolară trebuie să se plieze pe ritmul şi capacitatea de învăţare a fiecărui elev în parte.

Teme de reflecţie:

–         cadrul didactic poate diferenţia gradul de dificultate al sarcinilor cerute (elevii mai buni vor primi sarcini mai dificile, elevii mai slabi – sarcini mai simple, astfel încât fiecare elev să atingă maximul de potenţial); dezavantaj – elevii vor simţi că sunt diferiţi şi asta va conduce la etichetări sociale care nu sunt pozitive pentru climatul şcolar;

–         profesorul poate oferi aceeaşi sarcină tuturor elevilor, dar poate diferenţia volumul acesteia (elevul mai bun poate primi, de exemplu, zece exerciţii, iar cel mai slab – două);

–         diferenţierea timpului de lucru acordat pentru rezolvarea unei sarcini;

–         diferenţierea modului de a oferi ajutorul elevilor: mai mult ajutor pentru elevul mai slab, pentru a rezolva aceleaşi exerciţii.

Concluzie:

,,Găsiţi cele mai bune strategii de a pune în practică principiul diferenţierii instruirii în fiecare zi şi pentru fiecare dintre elevii dumneavoastră!

Recomandări: Colţu cu muzică, Ioan Usca, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Vizualw 

 

15 comentarii

Din categoria Material didactic, Psihologie şi pedagogie

Înapoi acasă

http://video.crestinortodox.ro/cyRF5mqsgru/Colind_traditional_din_Tracia.html

Înapoi acasă

« Tânărul discipol al părintelui Serafim a mai rămas după aceea încă câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea cea simplă a lui Iisus, ,,Avva” (,,Tată Ceresc”), îl propulsa adeseori în abisuri fără margini şi fără fund, aducându-l uneori în pragul unei adevărate beţii extatice: ,,Nu sunt eu cel care trăiesc acum, Christos cel veşnic trăieşte în mine”, putea să spună el atunci, la fel ca Sfântul Pavel. Când era copleşit de aceste stări, în el apărea o mare umilinţă şi dorinţa intensă de intervenţie în favoarea celorlalţi, care se manifesta printr-o dorinţă arzătoare ,,ca toţi oamenii să fie salvaţi din starea în care se aflau şi să atingă plenitudinea extatică a cunoaşterii Adevărului”. El devenise acum precum o flacără vie; ardea mereu în focul iubirii. ,,Ardea tot timpul şi totuşi nu era niciodată consumat”. Trăia de asemeni adesea sublime viziuni luminoase. Unii spuneau chiar că l-ar fi văzut mergând deasupra apelor sau rămânând extaziat şi imobil la câţiva metri deasupra solului…

La un moment dat, Părintele Serafim a venit şi a început să ţipe la el: ,,Gata! Ajunge! Şi acum ia-ţi lucrurile şi pleacă!” Şi astfel părintele Serafim îi ceru tânărului său discipol să părăsească Athosul şi să se reîntoarcă acasă ca să vadă acolo ce va mai rămâne din minunatele sale rugăciuni şi meditaţii isihaste!

Tânărul discipol isihast a plecat imediat  după această discuţie, fără a mai întreba de ce i se cerea tocmai aceasta. Revenit înapoi în ţara sa de origine, cunoscuţii  săi îl găsiră slăbit. Lor nu li se părea a fi nimic spiritual sau dumnezeiesc în barba sa aproape murdară şi în aerul său neglijent. Dar toate acestea şi multe altele acum, pe el nu îl mai tulburau absolut deloc, căci el nu putea să uite învăţătura stareţului Serafim.

Când uneori se simţea prea agitat, nemaigăsind aproape deloc timp şi pentru el însuşi, renunţa pentru o clipă la tot şi la toate  şi se ducea pe terasa unei cafenele ca să mediteze acolo ca un munte. Când simţea cum se amplifică în el orgoliul, vanitatea, îşi amintea fulgerător de mac. ,,Orice floare se vestejeşte” îşi spunea el atunci, şi inima sa se îndrepta din nou spre lumina lui Dumnezeu cea nepieritoare. Când în alte situaţii tristeţea, mânia, dezgustul îi invadau sufletul, el se retrăgea în singurătate şi începea să respire profund şi ritmic, precum oceanul. Făcând aceasta el simţea în scurt timp cum se punea la unison cu Suflul lui Dumnezeu şi atunci, plin de umilinţă, îi invoca Numele murmurând: Kyrie eleison. Când adeseori contempla suferinţele, răutatea şi neputinţa semenilor săi, îşi amintea imediat de meditaţia lui Avraam.  Când era calomniat sau atunci când era nevoit să asculte diferite infamii cu privire la persoana lui, îşi regăsea din nou fericirea şi candoarea de copil al lui Dumnezeu meditând împreună cu Iisus. În exterior, pentru ceilalţi el era un om ca toţi ceilalţi. Nu urmărea niciodată să aibă aerul unui sfânt. După 7 ani de la întoarcerea sa de la Muntele Athos el uitase chiar să mai practice, fie şi o dată pe lună, metoda ascultării interioare isihaste. Dar cu toate acestea, ceea ce nu a uitat niciodată era şi va rămâne să îl iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă mai mereu în prezenţa Lui. »

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Alice, Androxa, Atlantisra, Carla, Child again, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Peter, Ragnar, Rokssana,  Schtiel, Shayna, Stropi de suflet, Supravieţuitor, Theodora, Visualw 

31 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

59 de principii ale profesorului de succes (44)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul descongestionării informaţionale

Explozia informaţională duce la o criză educaţională. Informaţia prezentată elevului este mult mai extinsă decât posibilitatea fizică a acestuia de a învăţa totul în mod conştient. Învăţarea conştientă presupune o perioadă mai mare de timp, timp necesar înţelegerii, aplicării, reflecţiei profunde asupra a ceea ce s-a învăţat. În lipsa timpului şi pus în faţa unei abundenţe de informaţii, elevul este forţat să folosească instrumentele memorării mecanice.

Este dificil întotdeauna să ne focalizăm pe mai multe lucruri dacă acestea ne sunt prezentate simultan.

Dacă omul este supraîncărcat cu informaţie, el tinde să nu mai reţină nimic, să o respingă în totalitate. Supraîncărcarea poate fi folosită cu succes ca un demotivant – exact contrariul a ceea ce  şcoala crede că obţine oferindu-i elevului cât mai multe informaţii.

Unele terapii prin care se încearcă renunţarea la anumite comportamente nocive folosesc tocmai supraîncărcarea pentru a-şi îndeplini scopul.

Deci, supraîncărcarea nu numai că nu sprijină procesul instructiv-educativ, dar ea poate chiar să declanşeze la elev senzaţia de respingere.

Profesorii care nu renunţă la acest lucru demonstrează o incapacitate afectivă de a renunţa la anumite informaţii, sau imposibilitatea profesorului de a reacţiona empatic şi să perceapă materia  din perspectiva celui care nu o cunoaşte încă.

Concluzie:

,,Evitaţi supraîncărcarea elevului descongestionând materia pe care i-o predaţi; ţineţi minte că oricât de importantă ar fi o informaţie pentru dezvoltarea elevului, ea nu înseamnă nimic dacă acesta, din cauza supraîncărcării informaţionale, va fi demotivat să o înveţe!

Recomandări: Child again, Colţu cu muzică, Gabrielle, Ioan Usca, Mirela, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Visualw

7 comentarii

Din categoria Material didactic, Psihologie şi pedagogie

A medita precum Iisus

A medita precum Iisus

«[…] Într-o bună zi, tânărul îl căută special pe părintele Serafim ca să-l întrebe: ,,Părinte, de ce nu mi-ai vorbit încă niciodată de Iisus? Care era rugăciunea Lui, forma Lui de meditaţie? În toate liturghiile şi slujbele eu ştiu că nu se vorbeşte decât despre El. În rugăciunea Inimii, aşa cum o descrie Filocalia, Numele Lui este adeseori invocat. De ce nu-mi spui nimic despre El?”

Părintele Serafim păru a fi foarte tulburat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerut să-i dezvăluie cel mai intim secret al inimii sale. Cu cât mai mare este revelaţia dumnezeiască primită, cu atât mai mare este şi smerenia cu care ea poate fi transmisă altuia. Părintele Serafim îi mărturisi apoi că el însuşi încă nu se simţea atât de smerit pentru a-i putea comunica un asemenea secret: ,,Aceasta, să ştii că numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este cu adevărat Fiul, decât Tatăl, şi nimeni nu ştie cine este cu adevărat Tatăl, decât Fiul şi acei cărora Fiul doreşte să li se reveleze (Luca, 10,22). Ajuns aici este necesar să ştii că trebuie să devii tu însuţi UNA (cu alte cuvinte să te identifici pe deplin) cu Fiul pentru a te ruga precum Fiul şi pentru a întreţine cu Cel pe care El îl numea Tatăl Său şi Tatăl Nostru aceleaşi relaţii de intimitate ca şi El, iar această împlinire nu poate fi decât opera Duhului Sfânt, care îţi va dezvălui atunci sensul tuturor cuvintelor  lui Iisus. Evanghelia va începe abia atunci să trăiască pe deplin vie în tine şi te va învăţa să te rogi aşa cum trebuie.”

Dar tânărul insistă să afle mai mult: ,,Bine – surâse bătrânul Serafim. Trebuie să ştii că a medita precum Iisus înseamnă să recapitulezi mai întâi foarte bine toate formele de meditaţie în care te-am iniţiat anterior.Trebuie de asemeni să ştii că Iisus a fost, este şi va fi în eternitate Omul Cosmic. El ştia să mediteze perfect precum muntele, precum macul, precum oceanul, precum pasărea. El cunoştea, desigur, şi meditaţia lui Avraam. Inima sa nu avea graniţe şi tocmai de aceea El îşi iubea până şi duşmanii, până şi călăii. Aminteşte-ţi că, fiind pe cruce, Iisus spune: ,,Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac.” Ospitalitatea şi bunăvoinţa Sa erau egale faţă de toţi. El îi primea cu dragoste şi compasiune la El chiar şi pe bolnavi, pe păcătoşi, pe paralizaţi, pe prostituate, pe cei care aveau să-L vândă. Noaptea, El se retrăgea în singurătatea  Naturii pentru a se ruga şi atunci adeseori murmura plin de dragoste precum un copil: ,,Avva”, adică ,,Tată”… Ţi se poate părea ridicol să-L numeşti ,,Tată” pe Cel Transcendent, Infinit, de Nenumit, cel care este dincolo de toate. Şi totuşi, aceasta era rugăciunea principală a lui Iisus şi El spunea totul prin acest singur cuvânt. Cerul şi pământul fuzionau atunci pe deplin în El, datorită credinţei Sale imense. Dumnezeu şi omul nu mai făceau în acele momente decât una. Fără îndoială că trebuie să rosteşti cu o mare dăruire şi aspiraţie cuvântul ,,Tată” în liniştea nopţii, ca să înţelegi cu adevărat ce înseamnă aceasta… Astăzi, când în această lume relaţiile dintre părinte şi copil s-au schimbat atât de mult, încât în multe cazuri aproape că ele nu mai înseamnă nimic, puţini vor fi aceia care vor pricepe ce vreau să spun aici. Poate că acum, această imagine nu mai corespunde deloc realităţilor acestei lumi.

Tocmai de aceea am preferat să nu îţi spun nimic, să nu folosesc nicio imagine şi să aştept ca harul Duhului Sfânt să-ţi dăruiască sentimentele şi cunoaşterea tainică pe care le avea Iisus Hristos, astfel încât acest unic cuvânt ,,Avva” să nu iasă doar din vârful buzelor tale, ci în realitate să ţâşnească din profunzimile ultime ale inimii. Abia atunci tu vei putea înţelege cu adevărat ce înseamnă rugăciunea tainică şi meditaţia isihastă.”» 

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Alice, Androxa, Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, Child again, George, Ioan Usca, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Visualw

12 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

59 de principii ale profesorului de succes (43)

am-plecat-colindam-audio-1315.html

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul relaţiei predare-învăţare-evaluare

,,Predarea este un sistem de acţiuni destinate să inducă învăţare”(B.O.Smith). Principalul indicator al eficienţei predării este învăţarea şi numai învăţarea.

,,Dacă un cadru didactic a ales o strategie de predare exotică (de pildă, predă stând în mâini cu capul în jos), dar în urma acesteia învăţarea care se produce la cursanţii săi este la cote înalte, vom putea spune fără teama de a greşi că strategia de predare aleasă este una bună!”

Bariere care apar în calea predării-învăţării:

–      problemele emoţionale – diferite tipuri de blocaje pe care anxietatea le poate produce;

–         motivaţia insuficientă;

–         bariera cognitivă – experienţe de învăţare negative avute anterior;

–         bariera intelectuală – abilităţi limitate;

–         bariera expresivă – abilităţi de comunicare ineficiente;

–         bariera situaţională – lipsa oportunităţilor pentru a învăţa;

–         bariere fizice – timp, loc nepotrivite.

Predarea devine o bază pentru învăţarea din clasă şi mai ales pentru învăţarea care se petrece acasă, ulterioară lecţiei. Predarea trebuie să ofere şi un ghid pentru a fi siguri că învăţarea ulterioară se produce la cote optime. Cadrul didactic trebuie să exerseze un dublu rol: cel de transmiţător de informaţii, dar şi de persoană care învaţă. Concepţia asupra predării devine astfel o concepţie asupra învăţării care este transmisă simultan elevilor.

De exemplu, în pregătirea lecţiei, cadrul didactic poate folosi procedeul autochestionării, asigurându-se astfel că elevul care trebuie să înveţe va putea urma o listă de întrebări similară celei pe care el însuşi a folosit-o la elaborarea demersului de predare:

–         topicul în discuţie (Despre ce sunt informaţiile care trebuie învăţate? Care este topicul? Ce ştim despre acesta din urmă? La ce se referă topicul în cauză?);

–         detaliile (Care sunt cele mai importante puncte de interes? În ce fel părţile întregului sunt legate unele de altele? Informaţia de învăţat are sens? Cum să fac să mi-o reamintesc?);

–         sarcina (Care este sarcina? Ce trebuie să fac pentru a realiza această sarcină?);

–         abordarea (Cum voi aborda sarcina? Există şi un alt mod de a face acest lucru? Ce utilizare voi da rezultatelor pe care le obţin?);

–         schimbarea în cunoaştere (Cum se raportează noile cunoştinţe la cunoştinţele pe care le am deja? Aceste cunoştinţe noi afectează în vreun fel ceea ce ştiam în domeniul respectiv?);

–         creşterea înţelegerii (Ce ar fi dacă…? Cum ar putea…? De ce…? etc.);

–         progresul (Cum voi face? Care este cel mai bun mod de a proceda?);

–         finalizarea (Am realizat sarcina? Mai trebuie să fac şi altceva?);

–     satisfacţia (Am înţeles? Am înţeles suficient pentru a mă opri din învăţat? Ce ar trebui să fac pentru a obţine şi mai multă înţelegere asupra subiectului?)

–         utilizarea viitoarelor cunoştinţe (Cum să fac pentru a mă asigura că îmi voi reaminti aceste noi cunoştinţe în viitor? Ce utilizare să le dau?).

Evaluarea relaţionează direct atât cu predarea cât şi cu învăţarea. Rezultatele slabe obţinute în urma unei evaluări responsabilizează atât predarea cât şi învăţarea. Atunci când un număr mare de cursanţi nu atinge obiectivele stabilite, se pot înregistra două cauze probabile:

1)      obiectivele nu au fost  stabilite în mod  realist;

2)      predarea a eşuat în a ,,produce” o învăţare la cotele dorite.

Concluzie:

,,Predarea-învăţarea-evaluarea reprezintă părţi ale unui sistem, aşa încât cadrul didactic trebuie să ia în calcul o viziune de ansamblu, care îi conferă responsabilitate şi autoritate educaţională.”

Recomandări: Alice, Androxa, Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, Gabrielle, George,  Ioan Usca, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Visualw

13 comentarii

Din categoria Material didactic, Psihologie şi pedagogie

Învaţă cum să meditezi – Deepak Chopra

7 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Jurnal de bord – 16 (parfum de busuioc)

Din nou în diversitatea colorată a Lunii, printre nave mai mari sau mai mici, mai şterse sau mai impozante. Fiecare cu specificul său planetar, universal sau dimensional.

Am raportat la Bază despre întâlnirea cu sirienii şi am rămas în aşteptare pentru o nouă misiune. Încă mai trebuie testată naveta şi aduse îmbunătăţirile finale. I-am acceptat pe Nic şi Mir ca membri deplini ai echipajului având  calificările necesare. Urmează să mă întâlnesc în curând cu şeful meu direct, pentru a discuta detaliile noii misiuni. Până atunci, câteva zile pe Lună.

Am găsit cu greu două camere la hotelul spaţial de lângă docuri. Mâine o să caut aparatură pentru laboratorul de cercetare al navetei.

Ne-am asigurat naveta, pentru a nu fi furată. Hoţii spaţiali sunt mai ceva ca hackerii. Tehnologii dezvoltate, maturitate a civilizaţiei – mai puţin. În fine, Nic şi Mir sunt inegalabili.

Intru în camera rotundă a hotelului. Are un design simplu, în culori pastelate, potrivite pentru toate tipurile de personalităţi. Nu mă gândesc prea mult la acest aspect. Prietenii mei au găsit camere la un etaj mai jos. Nu am de gând să mai merg cu ei la subselen. O să mă odihnesc.

***

Nu ştiu când am adormit, dar m-am trezit într-o grădină plină cu busuioc. Am crezut că setările de odihnă  ale camerei prevăd acest lucru. Nu e rău. Însă nu e timpul să mă scol. Până la ora pe care mi-am programat-o pentru ieşire mai e destul.

Mă aşez în mijlocul culturii de busuioc. Întotdeauna mi-a plăcut cum miroase. Ingenioasă invenţie pentru camera unui hotel. Te predispune la visare, la meditaţie…

Închisesem ochii când am auzit un foşnet uşor. În faţa mea se aşezase o femeie frumoasă, cu părul lung şi negru. Am privit-o întrebătoare.

–         Nic mi-a spus care e problema ta.

–         Nic te-a trimis?

–         Am venit singură, după descrierea făcută de el.

–         Şi… care e problema mea?

–         Te îngrijorează soarta prietenului dispărut în misiune.

–         Şi cum m-ai putea ajuta?

–         Aş putea să te ajut să-l cauţi. Va trebui să te întorci în timp în ziua când a dispărut şi să încerci să-l însoţeşti. Dar ai nevoie de pregătire înainte de asta.

–         În ce constă pregătirea?

–         Te voi antrena într-o schimbare a stării de conştiinţă.

–         Nu e… interzis?

–         Faci cum crezi! Se ridică să plece. Deci?

–         În scurt timp vom pleca de aici. E nevoie să vii cu noi?

–         Da.

–         Te voi anunţa când suntem gata.

–         Aştept.

Nu ştiu pe unde intrase, dar ieşi cu uşurinţă prin… uşă. Imediat, grădina de busuioc dispăru şi camera redeveni cum fusese mai devreme. Se pare că busuiocul nu făcea parte din  setările admise de hotel pentru camerele de odihnă. Şi dacă femeia aceasta urmează să vină cu noi pe navetă, o să-mi umple spaţiile cu busuioc? Trebuie să discut cu Nic!

Povestea parfumată a început la Mirela, care a propus şi tema de azi.

Au mai scris:

Mirela
http://mirelapete.dexign.ro/2011/12/parfumul-mirodeniilor/
Rokssana
http://rokssana.wordpress.com/2011/12/10/parfumul-condimentelor-2/
Shayna
http://lunapatrata.wordpress.com/2011/12/10/tare-ca-fieruliute-ca-piperul/
Max Peter
http://romanianstampnews.blogspot.com/2011/12/poveste-parfumata-spices-republicare.html

Invitaţi: Alice, Colţu cu muzică, Ioan Usca, Gabrielle, Schtiel, Theodora, Visualw 

19 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză

A medita precum Avraam

A medita precum Avraam

«Până acum, se putea spune că învăţătura stareţului Serafim fusese de ordin natural şi terapeutic. Călugării din vechime, după cum mărturiseşte chiar Filon al Alexandriei, erau de fapt nişte ,,terapeuţi” (,,tămăduitori”). Înainte de a conduce omul la adevărata iluminare, rolul lor era, înainte de toate, să vindece grabnic natura umană şi să o armonizeze pe deplin, astfel încât aceasta să poată primi Graţia cea înălţătoare a lui Dumnezeu, care nu contrazice natura, ci doar o restaurează şi o împlineşte. Muntele, macul, oceanul, pasărea, toate până la urmă l-au învăţat pe tânărul nostru să conştientizeze, să recapituleze diferitele nivele de existenţă mereu vii pe care fiinţa sa le cunoscuse cândva sau, cu alte cuvinte, diferitele regnuri care compun macrocosmosul: regnul mineral, cel vegetal şi cel animal.. Omul – după cum fiecare poate să-şi dea seama, privind cu multă atenţie  în jurul său şi în el însuşi – a pierdut contactul cu tot ceea ce este bun şi divin în Macrocosm, cu stânca, cu plantele, cu animalele, iar această stare de fapt rea a condus la apariţia unui disconfort, a bolilor, a insecurităţii, a lipsei de iubire, a nefericirii şi a anxietăţii. El a ajuns prin acest Mare Păcat un străin în propriul său univers. Meditaţia profundă înseamnă deci, mai înainte de toate, slăvirea sinceră şi spontană a universului, căci, după cum spuneau Sfinţii Părinţi, ,,toate lucrurile şi fiinţele neomeneşti au învăţat să se roage înaintea noastră”. Omul, ca fiinţă privilegiată de Dumnezeu, este însă singurul loc din univers unde rugăciunea lumii devine cu adevărat şi în totalitate conştientă de ea însăşi. Tocmai de aceea, omul se află aici pentru a da în mod conştient nume lucrurilor şi fiinţelor pe care creaturile celelalte doar le bâlbâie… Împreună cu Avraam, noi intrăm acum pe un nivel de conştiinţă cu totul nou şi mult mai înalt, care se numeşte credinţă sau, altfel spus, adeziunea necondiţionată atât a inteligenţei cât şi a inimii faţă de acest ,,Tu” care Există, care transpare tainic pentru cei capabili să-l intuiască, pretutindeni în multiplicitate. Aceasta este, în câteva cuvinte, experienţa şi meditaţia lui Avraam. Cu ajutorul ei noi realizăm că totdeauna în spatele stelelor există ceva mai mult şi mai mare decât stelele, o prezenţă misterioasă şi copleşitoare, foarte greu de definit, pe care nimeni nu o poate numi cu precizie, dar care totuşi conţine în ea toate numele, toate formele, toate forţele, toate aspectele, toate energiile şi în plus ceva tainic şi de nepătruns.

În Misterul Teribil (Dumnezeu) pe care îl intuim atunci există ceva mai presus decât universul şi care, totuşi, nu poate fi sesizat  în afara universului. Diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură este diferenţa dintre albastrul cerului şi albastrul unei priviri. Avraam nu căuta albastrul, ci privirea… După ce învăţase postura cea dreaptă, înrădăcinarea, orientarea pozitivă spre lumina lui Dumnezeu, respiraţia tăcută a oceanului şi cântecul tainic interior, tânărul nostru era acum invitat să-şi trezească complet şi cu adevărat inima.

,,Învaţă acum că eşti o fiinţă a lui Dumnezeu”, realizează astfel că ceea ce caracterizează într-adevăr inima ta este faptul că ea personalizează toate lucrurile, toate fiinţele, chiar şi Absolutul, care este Sursa (Izvorul Ultim) a tot ceea ce trăieşte şi respiră. Realizează că toate câte există îl numesc, îi spun: ,,Dumnezeul meu, Creatorul meu” şi se lasă pătrunse de prezenţa sa. A medita precum Avraam înseamnă în realitate ca, dincolo de cele mai variate aparenţe, să întreţii mereu contactul cu Prezenţa Unică (Dumnezeu). Această formă profundă de meditaţie vizează deja permanent toate detaliile concrete ale vieţii cotidiene. Aminteşte-ţi tocmai de aceea de episodul cu stejarul din Mamre. Avraam era aşezat la intrarea în cort, în momentul cel mai călduros al zilei. Aici, el a primit vizita a trei străini, care după aceea aveau să se dovedească a fi mesageri ai lui Dumnezeu.   A medita precum Avraam înseamnă să practici plin de dăruire şi umilinţă ospitalitatea, să dăruieşti un pahar cu apă celui însetat. Aceasta nu te va scoate din tăcerea ta ci, dimpotrivă, te va apropia şi mai mult de sursă (Izvorul Nesfârşit). Nu te limita deci să trezeşti în tine pacea profundă şi lumina lui Dumnezeu, ci umple-ţi totodată inima cu iubire faţă de toate fiinţele pământului.” Şi spunând aceste cuvinte părintele Serafim îi citi tânărului un lung pasaj din ,,Geneză”, în care se vorbeşte despre intervenţia lui Avraam pe lângă Dumnezeu. Aflat în faţa lui Dumnezeu, Cel care este, care a fost şi care va fi în eternitate, el spune: ,,Vrei Tu, oare, cu adevărat să-l suprimi alături de cel păcătos şi pe cel drept? Dacă există numai cincizeci de oameni drepţi şi buni într-un oraş, îi vei distruge Tu oare pe ei împreună cu tot oraşul, sau vei ierta întregul oraş pentru aceştia cincizeci?”

Puţin câte puţin, Avraam a fost totuşi nevoit să reducă numărul celor drepţi, pentru ca Sodoma să nu fie distrusă.

,,O, Doamne, nu te mânia. Poate că vom găsi măcar zece oameni drepţi acolo.” A medita profund precum Avraam înseamnă să intervii plin de dragoste şi compasiune pentru viaţa oamenilor, fără să ignori păcatele lor, invocând constant şi cu credinţă compasiunea divină.

Acest gen de meditaţie eliberează în scurt timp inima de judecăţi şi de feluritele condamnări; orice erori i-ar fi dat să contemple, ea va invoca totdeauna iertarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

,,[…] Meditaţia lui Avraam te va conduce astfel la o totală detaşare faţă de egoul tău şi faţă de tot ceea ce are el mai scump. Caută în tine mai ales ceea ce îţi este cel mai aproape de suflet, lucrul sau aspectul cu care te identifici cel mai mult. Pentru Avraam, acesta era fiul său Isaac. Dacă şi tu vei fi de asemeni capabil să-l dăruieşti pe acela lui Dumnezeu, să te abandonezi total, într-o credinţă deplină faţă de Cel care transcende raţiunea şi bunul simţ (aparent), totul îţi va fi înapoiat la momentul potrivit, însutit. Dumnezeu are totdeauna grijă de copiii săi. A medita precum Avraam înseamnă de asemeni să îţi umpli tot timpul inima şi conştiinţa numai cu prezenţa lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte că atunci când Avraam a urcat în vârful muntelui, el nu avea în inimă decât gândul la fiul său. Când a coborât, nu mai rămăsese în inima sa decât Dumnezeu.

A învăţa cu adevărat lecţia sacrificiului înseamnă a descoperi că niciodată nimic nu-ţi aparţine ,,ţie”. Totul îi aparţine numai lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă moartea egoului şi descoperirea Sinelui Nepieritor. A medita precum Avraam înseamnă de asemeni să fuzionezi pe deplin, prin credinţă, cu Cel Veşnic şi Atotputernic, care transcende universul, înseamnă să practici cu bucurie şi dragoste ospitalitatea, să intervii (prin rugăciune) pentru salvarea tuturor oamenilor, să te uiţi adeseori pe tine însuţi şi să rupi cât mai grabnic orice ataşament pentru a descoperi că Cel care locuieşte în străfundurile fiinţei tale, ca şi întregul univers, este ,,Cel ce este pentru că într-adevăr este (Dumnezeu)”.»

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leoup)

Recomandări: Alice, Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Supravieţuitor, Theodora, Visualw.

18 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

59 de principii ale profesorului de succes (42)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul consolidării

Simplele indicaţii  pe care cadrul didactic le dă elevilor au o eficienţă slabă în a modela conduita pe care o aşteptăm de la aceştia din urmă.

Oamenii fac un lucru prin prisma consecinţelor pe care acea activitate le are asupra lor. Dacă vor înţelege că au ceva de câştigat în urma activităţii respective, ei vor tinde să o repete; dacă nu, vor înceta să o mai facă.

Atunci când suntem îndemnaţi pentru prima dată să facem un lucru, este posibil să fim deschişi la solicitarea respectivă. Dar dacă această primă încercare nu produce rezultate pozitive pentru noi, vom fi mult mai puţin doritori să o repetăm. Mai departe, rezultatele vor fi din ce în ce mai slabe, iar persoana va dezvolta strategii tot mai eficiente de a nu face lucrul pe care i-l cerem.

Putem folosi o cerinţă, o indicaţie, o opinie faţă de elevi, numai dacă le cuplăm cu efectele pe care nerespectarea acestora le pot avea asupra elevilor.

Avertismentele care precizează exact consecinţele sunt respectate cu stricteţe (de exemplu: ,,Pericol – curent de înaltă tensiune” – va duce sigur la îndepărtarea de locul respectiv). Dacă elevul nu face ceea ce îi cerem într-o oră de curs, îi putem spune: ,,Dacă vei continua să faci asta, atunci vei sta în pauză să recuperezi ceea ce pierzi acum.” Consecinţa respectivă trebuie să acţioneze cât mai repede după comportamentul pe care îl însoţeşte. Dacă consecinţele unui comportament negativ sunt prezentate ca fiind îndepărtate în timp, elevul va tinde mai puţin să îl schimbe.

Cum putem opri un comportament negativ fără a recurge la pedepsirea elevului?

Mai întâi trebuie să observăm ce semnale/stimuli declanşatori iniţiază respectivul comportament. Pasul al doilea îl reprezintă găsirea unui semnal pentru un comportament alternativ.

De exemplu, profesorul se poate confrunta cu situaţia negativă a faptului că un elev, de câte ori i se cere să lucreze în grup, devine dominator şi agresiv faţă de colegii săi. Pentru el, lucrul pe grupe este un semnal al declanşării respectivelor comportamente negative. Cadrul didactic îi poate cere ca, la început, să observe celelalte grupuri, ca apoi să se întoarcă cu informaţiile adunate, pentru a-şi ajuta propriul grup să câştige. Astfel, semnalul declanşator pentru un comportament a fost îndepărtat şi comportamentul incriminant nu se mai produce.

Concluzie:

,,Găsiţi consecinţe imediate şi pozitive pentru schimbarea comportamentală (chiar şi când acestea nu există în mod natural) şi cursantul nu numai că va accepta schimbarea, dar se va şi bucura de ea!

Recomandări: Alice, Androxa, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca,  Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Supravieţuitor, Theodora, Visualw

14 comentarii

Din categoria Material didactic, Psihologie şi pedagogie

A medita precum o pasăre

A medita precum o pasăre

« ,,Poziţia stabilă, orientarea consecventă spre lumina lui Dumnezeu şi respiraţia profundă, natural ritmată precum oceanul nu formează încă meditaţia isihastă, îi spuse într-o zi Părintele Serafim tânărului nostru. Trebuie să înveţi acum să meditezi întocmai ca o pasăre.” Şi , luându-l de mână, îl conduse  spre o mică chilie, deasupra căreia îşi făcuseră cuib două turturele. Ciripitul lor zglobiu îl încântă mai întâi pe tânărul nostru, dar sfârşi prin a-l enerva. Lui i se părea că ele îşi alegeau exact momentul când el dorea să doarmă pentru a-şi ciripi cele mai dulci şoapte de iubire. Tânărul nostru îl întrebă nedumerit pe călugăr ce înseamnă toate acestea şi cât va mai dura această comedie. Muntele, macul şi oceanul mai treacă-meargă (deşi, fără îndoială că cineva din afară ar fi putut imediat să se întrebe ce legătură aveau toate acestea cu creştinismul), dar acum, să ajungă să i se propună aceste orătănii languroase drept maestru de meditaţii, asta i se părea a fi prea de tot!

Părintele Serafim îi explică atunci cu răbdare faptul că în ,,Vechiul Testament” cuvântul care exprimă starea de meditaţie are rădăcina haga, care este tradus în limba greacă sub forma lui melete-meletan şi care în limba latină se traduce prin meditari-meditatio. Rădăcina termenului său originar înseamnă ,,a murmura în şoaptă”. Aceeaşi rădăcină desemna adesea şi strigătele animalelor, spre exemplu răgetul leului, ciripitul rândunicii şi gânguritul porumbelului, precum şi mormăitul urşilor.

,,După cum vezi, aici pe Muntele Athos ne lipsesc urşii. Iată de ce te-am condus lângă aceste turturele. Învăţătura lor pentru tine este, oricum, aceeaşi. Trebuie acum să meditezi totodată şi cu gâtul, folosindu-l nu doar pentru respiraţie, ci şi pentru a murmura în şoaptă numele lui Dumnezeu zi şi noapte.

Atunci când eşti fericit, tu îngâni chiar fără să-ţi dai seama un cântecel, ori eventual murmuri câteva cuvinte fără nicio semnificaţie şi, în acele clipe, acest murmur face să-ţi vibreze întreaga fiinţă într-o bucurie simplă şi senină.

Meditaţia profundă înseamnă deci să laşi să răsune în tine ciripitul acestei turturele, înseamnă de asemeni să laşi să urce în tine  şi să debordeze cântecul ce se naşte în inimă, la fel cum ai lăsat să te invadeze parfumul florii… Meditaţia înseamnă totodată să respiri cântând lăuntric, fără sunete exterioare.

Fără să urmăreşti încă să le găseşti semnificaţia profundă, îţi propun să repeţi continuu, să murmuri, să îngâni, să faci să vibreze profund şi plenar în tine aceste cuvinte care umplu de iubire pentru Dumnezeu inimile călugărilor de la Muntele Athos: Kyrie eleison, Kyrie eleison. Tânărul nostru nu era acum prea încântat, căci el deja cunoştea demult semnificaţia cuvintelor greceşti Kyrie eleison: Doamne miluieşte.”

Intuindu-i foarte bine starea, părintele Serafim zâmbi:

,,Da, şi aceasta este una dintre semnificaţiile expresiei, dar să ştii că mai există şi altele, de pildă: Doamne, Dumnezeule, Te implor trimite asupra mea Duhul Tău Sfânt. Lasă binecuvântarea Ta divină să coboare asupra mea şi a tuturor! Fie Numele Tău în vecii vecilor binecuvântat! Dar ţi-am spus că nu este încă momentul să insisti asupra semnificaţiilor, fiindcă la momentul potrivit ele ţi se vor revela de la sine, mai devreme sau mai târziu. Pentru moment să ştii că este suficient să devii sensibil şi foarte atent la vibraţia tainică şi înălţătoare pe care aceste cuvinte o trezesc în inima ta şi în corpul tău. Urmăreşte apoi să armonizezi această vibraţie care apare atunci, cu ritmul respiraţiei tale. Când eşti asaltat de prea multe gânduri, revino uşor doar la această invocaţie, respiră cât mai profund, menţine-te cât mai drept şi nemişcat şi vei cunoaşte astfel un moment de ISIHIA, pacea profundă interioară pe care Dumnezeu o dăruieşte celor care îl iubesc.”

Curând după aceea tânărul nostru era deja foarte familiarizat cu expresia respectivă (Doamne miluieşte). După încă câtva timp, el chiar ajunsese să nu o mai repete numai cu buzele, ci şi cu inima.

Atunci el nu mai căuta deloc să pătrundă mental sensul cuvintelor, iar repetarea lor continuă îi inducea uneori o linişte profundă, extatică, ce până atunci îi fusese complet necunoscută. El a descoperit astfel gradat ceea ce trebuia să fi fost atitudinea interioară a Apostolului Toma, atunci când L-a descoperit  pe Christos reînviat. Se ştie că el a rostit atunci: Kyrie eleison, Domnul şi Dumnezeul meu.

Invocaţia aceasta simplă îl scufunda uneori fulgerător într-o stare de imens respect pentru tot ceea ce  există, dar şi de adoraţie copleşitoare pentru ceea ce se află ascuns la rădăcina oricărei existenţe. Părintele Serafim i-a spus: ,,Acum este bine să ştii că nu mai eşti departe de a medita precum un om.Tocmai de aceea vreau să te învăţ acum meditaţia lui Avraam.”»

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: Atlantisra, Bucegi naturaCarla, Colţu cu muzică, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Rokssana, Schtiel, Shyna, Theodora, Visualw

21 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

A medita precum oceanul

A medita precum oceanul

«[…] avea acum o poziţie stabilă şi coloana dreaptă. Oare ce îi mai lipsea? Ce putea să îl înveţe pe el clipocitul valurilor? Curând, a remarcat că vântul se intensifică. Fluxul şi refluxul mării au devenit atunci mai puternice, iar aceasta a trezit în el dorul de ocean. Trebuie că nu întâmplător îl sfătuise bătrânul călugăr să mediteze precum oceanul, şi nu precum marea. Oare de unde o fi ştiut acesta de lungile ore pe care le petrecuse tânărul la nordul Atlanticului, învăluit numai de noapte, când învăţase să îşi acordeze respiraţia după ritmul valurilor? Inspir, expir. Apoi: sunt inspirat de Dumnezeu, sunt expirat de Dumnezeu. Mă las apoi complet purtat pe suflu, ca şi cum aş fi purtat de valuri… El reluă acum din nou aceste exerciţii. Ce curios era totul în prezent! Înainte când făcea acelaşi lucru pur şi simplu uita de el, se dizolva precum o picătură în mare. Acum însă, îşi dădu seama că el – picătura îşi păstra întru totul forma, conştiinţa de sine. Constatând aceste transformări, el se întreba: ,,Să fie oare efectul posturii, cu coloana dreaptă, să fie oare efectul înrădăcinării în pământ?” Acum tânărul nostru nu mai era purtat deloc ca înainte de ritmul aprofundat al respiraţiei sale, ci reuşea tot timpul să-şi păstreze neafectată identitatea conştiinţei. Era în acelaşi timp o picătură, şi parcă totodată în mod tainic era ,,una cu oceanul”. Astfel el a învăţat că meditaţia profundă înseamnă totodată şi o respiraţie profundă şi naturală sau cu alte cuvinte, lăsarea liberă a fluxului şi a refluxului suflului.

El a mai învăţat de asemeni faptul că, deşi valurile erau nenumărate la suprafaţă, fundul oceanului rămânea în permanenţă liniştit. La puţin timp după aceea, el şi-a dat seama că la fel vin şi pleacă şi gândurile sale, dar că în profunzime în fiinţa sa, ceva etern şi indescriptibil (Spiritul Nemuritor) rămâne mereu imobil. Cu fiecare nouă zi de meditaţie profundă, tânărul nostru îşi pierdea complet identitatea cu ,,valurile” gândurilor, devenind tot mai mult una cu fundul cel nemişcat al oceanului. Acum el şi-a amintit cu încântare versurile care îi marcaseră adolescenţa: ,,Existenţa este precum o mare tulburată de valuri. Din ea, oamenii cei obişnuiţi nu percep decât valurile. Priveşte cu multă atenţie cum din profunzimile mării ţâşnesc clipă de clipă la suprafaţă nenumărate valuri, în timp ce ea rămâne ascunsă, dincolo de ele.” Acum, pentru el marea nu-i mai apărea a fi atât de ,,ascunsă”, unicitatea tuturor fiinţelor şi lucrurilor era mai evidentă, fără însă ca multiplicitatea să fie abolită. Fondul şi forma, conţinutul şi înfăţişarea, vizibilul şi invizibilul nu îi mai apăreau acum ca nişte contrarii absolute, ci pentru el, toate acestea începeau să se contopească în oceanul unic al vieţii.

Oare, se întreba el, la baza respiraţiei sale nu stătea acea Ruah sau pneuma sau Prana yoghinilor sau, cel mai simplu, respiraţia atotputernică a lui Dumnezeu?

,,Cel care îşi ascultă cu multă atenţie şi detaşare respiraţia – îi spuse atunci Părintele Serafim – nu este departe de Dumnezeu. Ascultă cu multă atenţie sfârşitul expiraţiei tale. Ascultă cu multă atenţie începutul inspiraţiei.” Punând cu fervoare în practică acest sfat, tânărul nostru realiză că într-adevăr, exista în aceste momente tainice de început şi de sfârşit o tăcere mai profundă decât fluxul şi refluxul valurilor, ceva care se asemăna cu Oceanul…»

(Scrieri despre isihasm – Jean-Yves Leloup)

Recomandări: AtlantisraCarlaColţu cu muzicăG1b2i3, Gabrielle, George,Ioan Usca, RagnarRemerRaRokssanaSchtielShaynaTheodoraVisualw

12 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

59 de principii ale profesorului de succes (41)

după Ion-Ovidiu Pânişoară

Principiul consecinţelor logice

De multe ori, cadrele didactice acţionează greşit când încearcă să schimbe un comportament nepotrivit al elevilor. Elevii sunt atenţionaţi asupra conduitei negative, dar nu sunt preveniţi şi asupra consecinţelor neplăcute. De aici derivă: elevul poate considera că pedepsirea este nedreaptă sau exgerată în raport cu comportamentul său; cadrul didactic îl pedepseşte pe elev inutil, deoarece, în momentul în care o face, elevul nu mai poate schimba cu nimic desfăşurarea lucrurilor.

Elevii trebuie înştiinţaţi asupra consecinţelor negative pe care comportamentul lor nepotrivit le va produce chiar în momentul manifestării conduitei respective. În acest mod, dacă elevul continuă comportamentul incriminat, el ştie ce îl aşteaptă, aşa încât pedepsirea nu va mai fi o surpriză, ci o relaţie cauză-efect.

Consecinţele logice trebuie să fie văzute de către elevi ca o decizie liberă în ceea ce-i priveşte, şi nu ca o ameninţare, ca o impunere dezvoltată de către cadrul didactic. Este similar efectului de prevenire. De exemplu, dacă mergeţi la un restaurant şi chelnerul vă spune înainte de a vă servi că o să-i daţi bacşiş 15% din ce consumaţi, acest lucru o să vă creeze o stare de tensiune, deoarece ne place să credem că dăm acei bani pentru că aşa vrem noi. O asemenea perspectivă declanşează o rezistenţă psihologică puternică, indiferent dacă acel lucru ne face plăcere sau nu.

Dacă formularea consecinţelor logice sună ca o obligaţie formulată de către profesor şi nu ca o alegere liberă a elevilor, mecanismul acestui principiu poate să nu funcţioneze corect.

Şcoala trebuie să limiteze obligaţiile pe care le impune elevilor şi să le ofere acestora posibilitatea de a ajunge la aceleaşi rezultate dorite, prin propriile decizii.

Concluzie:

,,Încercaţi să evitaţi situaţiile în care îi obligaţi pe cursanţi să facă ceva. Folosiţi mai degrabă principiul consecinţelor logice pentru a ajunge la acelaşi rezultat pozitiv din punct de vedere didactic, fără însă a folosi demersul de obligare!

Recomandări: Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Ragnar, RemerRa, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Visualw

 

4 comentarii

Din categoria Material didactic, Psihologie şi pedagogie

A medita precum un mac roşu

A medita precum un mac roşu

«Astfel, din acea zi, tânărul nostru începu să înveţe să înflorească… Meditaţia înseamnă înainte de toate o poziţie cât mai stabilă, iar pe el tocmai aceasta îl învăţase muntele. Dar ea înseamnă totodată şi o ,,orientare”, iar aceasta urma acum să înveţe de la mac; să se rotească ciclic spre soare, de la întuneric la lumină. Mai mult decât atât, acum trebuia ca toată ,,seva” fiinţei sale să fie transmutată în energie şi apoi, cu ajutorul ei, să aspire la acest lucru.

Această orientare spre bine, spre frumos, spre lumină, spre adevăr îl făcea uneori să roşească precum un mac. Era ca şi cum ,,minunata lumină” a lui Dumnezeu era lumina unei priviri deschise, însoţită de un surâs şi aşteptând de la el un anumit parfum… A mai învăţat acum că, pentru a se putea orienta mai bine, macul avea totdeauna tija dreaptă; de aceea şi el a început să-şi îndrepte coloana vertebrală.

………………………………………………………………………………………………..

Muntele îi dăruise tânărului nostru filozof simţul eternităţii, iar după aceea macul l-a învăţat să realizeze fragilitatea lucrurilor efemere, care sunt supuse timpului. A medita înseamnă printre altele să recunoşti oricând Eternul în Clipa efemeră. Însemnă, de asemeni, că este necesar să înfloreşti complet atunci când îţi este dat să înfloreşti, să iubeşti din plin atunci când îţi este dat să iubeşti, fără a aştepta niciodată nimic în schimb, căci în afară de tot ceea ce ne dăruie clipă de clipă Dumnezeu ce am mai putea oare primi, şi de la cine? Să ne gândim adânc: de ce înfloresc oare macii? Şi pentru cine?

Tânărul nostru filozof a învăţat astfel să mediteze profund fără să urmărească un scop anume sau un profit; el a realizat totodată că trebuie să mediteze din simpla bucurie de a exista, de a iubi lumina eternă a lui Dumnezeu. […]

,,Muntele este de fapt cel care înfloreşte în mac, gândea acum tânărul nostru filozof. Întregul univers meditează acum în mine. Fie ca el să roşească de bucurie în această clipă privilegiată care este viaţa mea.” Acest gând era totuşi prea mult pentru el. Tocmai de aceea părintele Serafim a fost din nou nevoit să-l ia şi să-l scuture puţin, după care l-a luat din nou de braţ şi l-a condus acum pe un drum abrupt până la ţărmul mării, într-un mic golfuleţ izolat şi i-a spus: ,,Încetează să mai rumegi precum o vacă frăgezimea unui mac. Ia aminte că trebuie să capeţi acum o inimă marină. Învaţă să meditezi precum oceanul.”»

(Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

13 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

59 de principii ale profesorului de succes (40)

după Ion Ovidiu-Pânişoară

Principiul pedepsei şi al recompensei

Exemplu: aţi dat o temă pentru acasă pe care majoritatea elevilor a realizat-o, dar există câţiva care n-au făcut-o. Probabil că veţi considera realizarea temei un lucru firesc şi nu o veţi recompensa, dar îi veţi pedepsi pe elevii care au venit fără temă. Cercetările arată că ar fi bine să echilibraţi cele două perspective şi să recompensaţi un comportament la fel de puternic pe cât pedepsiţi neîndeplinirea lui.

Pedeapsa  nu oferă cele mai bune rezultate. Ea creează anxietate şi stres celui care ştie că este posibil să-i cadă victimă. Până acum s-a considerat că persoana care se teme de ceva va acţiona în sensul încercării de a reduce intensitatea anxietăţii pe care o resimte făcând ceea ce se aşteaptă de la ea. Totuşi, cercetările demonstrează că acest lucru este valabil doar dacă persoana în cauză are foarte clar în minte ce trebuie să facă pentru a scăpa de pericolul de care este avertizată. Dacă acest lucru nu este valabil, avem de-a face cu o stare de blocaj, deoarece persoana resimte frica şi sesizează pericolul, dar nu ştie ce să facă pentru a-l îndepărta.

De multe ori, elevii sunt ameninţaţi cu o notă mică, fără a primi şi o cale de a acţiona pentru a îndepărta frica de a fi exminaţi şi de a nu îndeplini standardele. Elevul ştie că trebuie să înveţe, dar nu ştie cum să o facă, sau cum ar putea să găsească acele resorturi de motivare.

Pe de altă parte, ne confruntăm cu teoria obişnuirii, conform căreia, când avem de-a face cu un stimul nou, acesta are o influenţă maximă asupra noastră. Ca să ne asigurăm că pedeapsa funcţionează, va trebui să creştem nivelul acesteia (peste anumite limite devine destul de greu).

Dacă un cadru didactic pedepseşte un elev solicitându-i teme suplimentare, acesta va începe să urască ceea ce trebuie să înveţe. Profesorul care utilizează pedeapsa este asociat cu ea şi o parte din sentimentele negative produse de aceasta se răsfrâng şi asupra persoanei sale.

Studiile lui Skinner, Makin şi Cox evidenţiază faptul că atât recompensa, cât şi pedeapsa se pot aplica într-un raport fix (de fiecare dată când elevul face ceea ce trebuie este recompensat şi de fiecare dată când greşeşte este pedepsit) şi într-un raport variabil (la întâmplare, fără ca elevul să intuiască când va primi recompensa sau pedeapsa).

Recompensarea este o metodă bună pentru procesul instructiv-educativ, dacă aplicarea ei se face cu raport variabil. Într-un raport fix nu am face decât să dezvoltăm o motivaţie extrinsecă, adică elevul nu ar învăţa decât pentru a primi recompensa. În momentul în care primirea recompensei nu s-ar mai produce, cursantul ar opri, la rândul său, activitatea respectivă. Raportul variabil produce cu totul alte rezultate, cam ca la jocul de loterie.

Pedeapsa funcţionează bine doar în situaţia unui raport fix. Adică elevul va fi pedepsit de fiecare dată când greşeşte. Altfel, el va repeta greşeala, sperând că poate scapă şi de data aceasta.

Concluzie:

,,Recompensa şi pedeapsa sunt opţiuni didactice frecvente în şcoala românească. Dintre acestea două, pedeapsa este mult mai utilizată deoarece induce iluzia eficienţei şi rapidităţii cu care stopează un comportament nepotrivit. Însă, din cauza problemelor pe care aplicarea pedepsei le ridică, este recomadabil ca profesorul să utilizeze mai degrabă recompensa ca stimulator al motivaţiei în procesul de învăţământ.”

Recomandări: CarlaColţu cu muzică, GeorgeIoan Usca, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora, Visualw

 

6 comentarii

Din categoria Material didactic, Psihologie şi pedagogie

A medita precum muntele

A medita precum muntele

‹‹A sta cu adevărat într-o poziţie la fel de stabilă şi de fermă precum un munte înseamnă, printre altele, ,,să creşti în greutate”, sau, cu alte cuvinte, înseamnă să te relaxezi atât de adânc şi perfect, încât să simţi pur şi simplu că parcă te afunzi în pământ. În primele zile, tânărului nostru filozof îi venea destul de greu să reziste atâta timp complet nemişcat, stând întocmai ca o piatră cu picioarele încrucişate şi cu bazinul puţin mai ridicat decât genunchii (aceasta era postura în care el descoperise că putea cu adevărat să realizeze cea mai mare stabilitate). Într-o dimineaţă însă, practicând plin de fervoare, el a înţeles spontan ce înseamnă de fapt ,,să meditezi întocmai precum un munte”. Atunci, fulgerător, el şi-a simţit întreaga greutate; era perfect imobil, de parcă prinsese nişte rădăcini extraordinar de trainice în pământ. Noţiunea timpului a căpătat atunci pentru el valenţe noi, pentru prima oară a intuit extaziat că şi în realitate munţii au un alt timp şi un ritm numai al lor. A sta complet nemişcat şi tăcut întocmai ca un munte înseamnă, de fapt, să ai mereu eternitatea în faţa ta. Aceasta este atitudinea cea mai adecvată a celui care aspiră cu adevărat să intre în meditaţie: înainte de toate el trebuie să ştie că are mereu eternitatea atât în faţă, cât şi în spate şi chiar în interiorul său.››

‹‹Tânărul a petrecut astfel câteva săptămâni care l-au transformat extraordinar de mult. Cel mai greu lucru i se părea în anumite zile să lase orele să treacă ,,fără să facă absolut nimic”.Trebuia astfel să înveţe să existe, să existe pur şi simplu, fără niciun scop, fără niciun motiv, fie el cât de mic. Să meditezi precum un munte înseamnă totodată să meditezi profund asupra Existenţei Ultime, a existenţei în sine, cea de dinainte de gândire, cea de dinainte de durere sau de plăcere. Muntele te învaţă că el cu adevărat există… Aceasta este în realitate meditaţia lui.››

«[…] În pofida regimului extrem de frugal, tânărului nostru  i se părea că este în fiecare zi tot mai greu. El devenise totodată mult mai liniştit. Muntele din faţa sa parcă îi intrase cu totul în sânge. Înţelegea acum altfel, într-un mod de nedescris în cuvinte, timpul; intuia anotimpurile ce fuseseră mai demult şi acestea se derulau în faţa lui într-o clipită, iar el rămânea tăcut şi liniştit ca un sol dur şi arid, sau uneori se simţea cu toată fiinţa precum un teren fertil care aşteaptă să fie cultivat.

Meditând nemişcat precum muntele, ritmul gândurilor i s-a modificat ca prin farmec. Învăţa acum ,,să vadă” fără să judece şi chiar putea să contemple, la fel cum muntele le dăruieşte în egală măsură, tuturor acelora care îl colindă, ,,dreptul la existenţă”.»

(Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

18 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita

Tabloul

S-a aşezat pe băncuţă, la fel ca întotdeauna. Venea o dată pe săptămână, plătea biletul şi intra. Nu se oprea în faţa altor picturi. Mergea încet, cu paşii măsuraţi, până ajungea în faţa tabloului. Uneori, vizitatori stăteau să admire pictura. El aştepta cu răbdare până plecau şi apoi îşi ocupa locul, pe băncuţă. Stătea la început câte o oră, apoi din ce în ce mai mult.

Ne cunoşteam. Când intra, mă saluta din priviri şi îmi zâmbea.

M-am întrebat adesea ce îl atrăgea aşa mult la acea pictură. Era o grădină mare, înconjurată de ziduri vechi, năpădite de muşchi. Peisajul definea vara. Mai mulţi copii se jucau în grădină, zâmbitori şi roşii în obraji. Probabil că veselia copiilor îi amintea ceva, sau de cineva. Speram să nu fie o întâmplare tristă, cea care îl aducea acolo.

În ziua aceea a venit mai devreme decât de obicei. Avea pe faţă un zâmbet care le dădea celor din jur lumină. Radia.  Ne-a salutat pe toţi ca pe nişte cunoştinţe vechi. Era îmbrăcat foarte simplu dar îngrijit. Părea aproape sobru. La apropierea lui simţeai valuri de zâmbete înconjurându-te. M-am apropiat, fără să ştiu ce îi voi spune:

–         Bine aţi revenit! mi-a tremurat vocea.

–         Întotdeauna am fost aici.

–         ?

–         Ia loc, aici pe băncuţă.

M-am aşezat lângă el, privind tabloul pe care îl ştiam pe de rost.

Mereu când el îşi privea tabloul, se făcea linişte. Toţi mergeau pe vârfuri şi vorbeau şoptit.

Am încercat să văd cu ochii lui. Ce îl atrăgea? Copiii păreau vii, într-adevăr. Vara de acolo emitea sunete imperceptibile de veselie. Zidurile vechi aveau un aer familiar. Mai încolo, o portiţă în prelungirea unui gard de metal prin care vedeai lejer în grădină. În colţul din dreapta, jos, un bătrân zâmbitor, cu chipul tovarăşului meu de contemplare, întindea o cheie mare, cu model, unei tinere pe care n-o observasem până atunci.

Nedumerită, am întins mâna şi am luat cheia.

Povestea a început la Mirela. Tema de azi a propus-o Peter.

Au mai scris:

Mirela
http://mirelapete.dexign.ro/2011/12/parfumul-unui-tablou-parfumul-fiecarui-tablou/

Max Peter
http://romanianstampnews.blogspot.com/2011/12/poveste-parfumata-grigorescu-si.html

Daurel
http://daurel.wordpress.com/2011/12/03/poate-am-jinduit-oarecand-sa-am/

Rokssana
https://rokssana.wordpress.com/2011/12/03/parfumul-tablourilor/

Invitaţi:

Alice, Androxa, Atlantisra, Carla, Carmen, Carmen Amza, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Gina, Ioan Usca, Lolita, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Stropi de suflet, Supravieţuitor, Theodora, Visualw.

20 comentarii

Din categoria Poveşti parfumate, Proză

Metoda tainică a ascultării interioare

‹‹Kapsokalivia, Muntele Athos, 24 iunie 1969.

Căldura este apăsătoare. E ora amiezii. Urcuşul nu se mai termină… în ciuda foamei şi a oboselii, continui să merg – de altfel, unde m-aş putea aşeza? De o parte, stâncile fierbinţi ale falezei, de cealaltă parte, prăpastia. Kapsokalivia este unul din locurile cele mai abrupte şi mai aride de pe Muntele Athos. Mi se spusese: ,,Pe acolo ar trebui să întâlneşti ermiţi; cei mai mulţi sunt nebuni, murdari sau abrutizaţi, dar totuşi merită osteneala.” Răspunsul meu a fost că nu venisem la Muntele Athos ca la grădina zoologică, pentru a contempla ultimele specimene ale unei specii pe cale de dispariţie… Totuşi, la acea oră mă întrebam ce căutam eu acolo, pe drumul acela plin de pietre care nu părea să ducă nicăieri… Simplă curiozitate? Dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu bine încarnat în trupul oamenilor mai mult decât în hârtia cărţilor?…

Deodată, am zărit un fel de chilie, cu o mică terasă, iar acolo stătea un călugăr, în picioare, având înfăşurat pe mână un şirag de mătănii din lână… Apropiindu-mă, mă aşteptam la o mişcare de recul sau cel puţin de surprindere… Dar nici vorbă, călugărul doar a surâs şi şi-a dus  foarte simplu degetul la buze, făcându-mă astfel să înţeleg că trebuia să rămân tăcut. Privirea sa era pătrunzătoare. Nu reuşeam să discern culoarea ochilor săi, nişte ochi fără fund… Cum începeam să am o uşoară senzaţie de ameţeală, mi-a făcut semn să mă aşez. Apoi, pornind repejor pe cărare, m-a lăsat singur, faţă în faţă cu marea, cu gândurile mele, destul de perplex.

După o oră şi jumătate, enervat de aşteptare şi de nelinişte, l-am văzut întorcându-se. Ţinea în mână o cutie de conserve plină cu apă… şi am înţeles atunci că umblase tot acest timp sub un soare arzător numai pentru a-mi potoli mie puţin setea!

Când mi-a întins cutia de conserve ruginită, i-am văzut mai bine ochii – două abisuri ciudate de apă şi lumină. Nu pot să-i spun Iubire, şi totuşi nu găsesc alt cuvânt.

Am început să beau şi, preţ de o clipă, am crezut că nu-mi va mai fi niciodată sete.

Chiar şi cea mai mică faptă săvârşită din iubire pură este, se pare, mai mare decât cea mai mare catedrală… În acea zi am intrat aşadar în creştinism pe poarta cea mare: o cutie de conserve ruginită, infinitul unui gest obişnuit…

De ani de zile, acest necunoscut mereu tăcut nu încetează să-mi zâmbească: există această ţepuşă de apă şi lumină înfiptă în carnea arsă a istoriei vieţii mele.››

(Scrieri despre isihasm – Jean Yves Leloup)

Recomandări: Atlantisra, Carla, Colţu cu muzică, G1b2i3, Gabrielle, George, Ioan Usca, Mirela, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Theodora

16 comentarii

Din categoria Exerciţiu de înţelepciune, Povestea gândului - a medita