Prin chiar înţelesul lui, un poem e alcătuit dintr-un parfum special: parfum de iubire, de contemplare, de vremuri apuse, de melancolie, de visare… Pe măsura sufletului fiecăruia. Şi fiecare suflet e un poem, mai liniştit sau mai zbuciumat.
Fiecare poem al fiecărui suflet poartă arome unice, indestructibile.
Rabindranath Tagore – Când îmi porunceşti să cânt
Când îmi porunceşti să cânt,
mă semeţesc de trufie;
dar privesc spre faţa Ta
şi lacrimile-mi umplu ochii.
Tot ce-i aspru şi urât în viaţa mea
se preface-n armonie
şi veneraţia mea îşi întinde aripile
ca o pasăre bucuroasă în zboru-i pe mare.
Ştiu că îti place cântecul meu.
Ştiu că, drept cântăreţ, am învoire-n faţa Ta.
Cântul meu înaripat ajunge la Picioarele Tale
pe care nu mai nădăjduiam să le ating.
Îmbătată de această bucurie de-a cânta,
îmi pierd firea şi Te numesc prieten,
pe Tine, Dumnezeul meu!
Cântul meu şi-a despuiat podoaba.
Eu nu mai pun trufie-n el.
Podoabele-ar împiedica unirea noastră,
s-ar pune între noi
şi foşnetul lor ar acoperi glasul Tău.
Mândria-mi de poet
moare de ruşine la vederea Ta.
O, Stăpâne-Poet,
m-am aşezat la picioarele Tale,
ca să fie viaţa mea simplă şi limpede –
un flaut de trestie pe care-l umpli cu muzica Ta!
(…) ,,După cum am mai spus, este adevărat: ţinta profesiunii noastre constă în Împărăţia lui Dumnezeu sau în Împărăţia cerurilor; dar calea noastră este puritatea inimii, fără de care este cu neputinţă ca cineva să atingă această ţintă. Ochind-o aşadar cu grijă, pentru a ne afla calea, ne îndreptăm direct spre ea, ca pe o linie trasă cu îndemânare. Când gândurile noastre se abat câtuşi de puţin, noi ne întoarcem de îndată la ea, şi corectăm din priviri această rătăcire, întocmai ca şi cum am folosi o riglă. Acest principiu, ajutându-ne să ne adunăm toate puterile pentru a le aţinti asupra unicului ţel, ne va înştiinţa de îndată ce mintea se va îndepărta de la direcţia pe care şi-a propus-o.” (Convorbiri).
(…) Scopul vieţii creştine este gnosis, viziunea lui Dumnezeu, participarea la viaţa Sfintei Treimi, domnia Fiinţei-Iubire, iar metoda este praktikè, purificarea pasiunilor şi a gândurilor (logismoi), purificarea inimii. ,,Ţelul lui praktikè este purificarea minţii şi a inimii şi slobozirea lor din gheara patimilor”. (…) La fel ca la Evagrie, puritatea inimii este pentru Casian o stare de libertate şi de nonataşament şi el insistă asupra descrierii dificultăţilor ce pot fi întâlnite pe această cale a eliberării; ataşamentul faţă de lucruri oricât de neînsemnate poate fi la fel de îngrăditor ca cel pentru lucrurile importante; am putea adăuga că ataşamentul faţă de aspectele ,,subtile” (practici spirituale, doctrine, percepţii subtile elevate etc.) poate constitui o piedică la fel de mare ca şi ataşamentul faţă de lucrurile ,,grosiere” cum ar fi averea, reputaţia sau mâncarea.
Cei care uită să privească în oglinda pură a inimii lor, care se ataşează de imaginile şi de reflexiile care se perindă pe ea, nu vor vedea lumina pură; însă puritatea inimii nu se dobândeşte niciodată ,,o dată pentru totdeauna”, ci oglinda trebuie spălată în fiecare dimineaţă de toată necurăţia întipărită pe ea.
(…) ,,Dovadă limpede că nu atingi dintr-o dată desăvârşirea numai prin goliciune, prin renunţarea la averi şi prin dispreţuirea slavei lumeşti, dacă nu adaugi şi această iubire, ale cărei diferite mădulare le descrie Apostolul. Or, ea nu şade decât în curăţenia inimii. Căci a nu cunoaşte nici pizma, nici înfumurarea, nici mânia; a nu fi dezmăţat; a nu-ţi urmări doar propriul interes; a nu te bucura de nedreptate; a nu ţine deloc cont de rău şi tot restul: ce este oare asta dacă nu jertfa către Dumnezeu a unei inimi desăvârşite şi foarte pure, pe care o păstrezi mereu neprihănită de orice patimă?” (Convorbiri)
Această căutare a purităţii inimii nu este doar o căutare a paradisului pierdut, a inocenţei pierdute, o întoarcere la integritatea adevăratei noastre naturi, ci chiar căutarea Împărăţiei în sensul în care iubirea este cea care purifică şi izbăveşte totul.
A face orice fără iubire, iată ce face omul necurat; infuzarea iubirii în toate faptele noastre, iată ce le transformă şi le purifică din interior, la fel ca focul, după cum spun vechii alchimişti – ,,când focul a pătruns în inima plumbului, acesta devine aur”: ,,Puritatea inimii va fi deci singura măsură a faptelor şi a dorinţelor noastre. Pentru ea trebuie să luăm calea singurătăţii, să suferim în ajunare, veghe, muncă, goliciune, să ne dedăm lecturii şi practicii celorlalte virtuţi, neavând alt ţel, prin ele, decât de a ne face şi păstra inima de nepătruns pentru toate patimile cele rele, şi de a urca, prin tot atâtea trepte, până la desăvârşirea iubirii.” (Convorbiri)
Atunci când Augustin (…) afirmă că ,,omul nu poate nimic fără graţia lui Dumnezeu”, el (Sfântul Ioan Casian) răspunde cu cuvintele lui Atanasie: ,,Nu vă lăsaţi înfricoşaţi, când auziţi vorbindu-se despre virtute, şi nu folosiţi acest cuvânt ca pe o sperietoare: Ea nu se află departe de noi; nu sălăşluieşte în afara noastră; este destul să vrei… sufletul a fost creat bun şi într-o perfectă cuminţenie, el urmează natura când rămâne aşa cum este… să ne păstrăm sufletul întru Domnul, ca un dar primit în păstrare de la El, pentru ca El să-şi recunoască opera, văzând-o aşa cum a creat-o” (Vita Anton, 20).
Casian observă că în orice artă şi în orice profesie există un scop care se doreşte a fi atins şi o cale de urmat pentru a ajunge la el: ,,Orice artă, orice disciplină are scopul ei anume şi un ţel care-i este propriu; oricine vrea la modul serios să exceleze în acea artă urmăreşte neîncetat acel ţel, şi pentru aceasta îndură toate greutăţile, primejdiile şi pierderile, cu un suflet liniştit şi fericit.” (Convorbiri I,2)
(…) În viaţa spirituală, (…) se desfăşoară acelaşi proces: ,,Şi ea are scopul şi finalitatea sa specifică; şi pentru a o atinge, trudim în toate muncile de pe cale fără a da înapoi, ba chiar cu bucurie; nici postul şi nici foamea nu ne scad nădejdea; aflăm bucurie în oboseala ceasurilor de veghere; râvna întru cititul şi meditaţia asupra Scripturilor e pentru noi o mângâiere; munca neîncetată, goliciunea, chiar groaza acestei nesfârşite singurătăţi nu mai au nimic care să ne înspăimânte.”
(…) Pentru antici, Împărăţia este Regatul Spiritului asupra tuturor facultăţilor noastre, ,,precum în cer aşa şi pe pământ”, căci acelaşi Unic Spirit care se află în Dumnezeu se află şi în om. Împărăţia este totodată domnia iubirii într-o fiinţă umană, iubirea care cercetează celelalte facultăţi şi le călăuzeşte.
Cine domneşte asupra noastră? Se întrebau adeseori cei din vechime. Trecutul? Amintirile noastre? Ambiţiile noastre? Remuşcările? Dorinţele? ,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.” Pentru a vedea bine trebuie să cauţi mai întâi lumina, pentru a-L vedea pe Dumnezeu trebuie să cauţi în primul rând iubirea, căci ,,cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu”. Atunci, Spiritul Său, Energia Sa domnesc asupra noastră. Împărăţia mai este şi domnia şi puterea lui Hristos ,,în toţi şi în toate”, este întruparea iubirii, încarnarea Luminii neprihănite.
M-am aruncat cu pasiune în zborul către stele sclipitoare, iluzorii.
Ele mi-au colorat viaţa apărând şi dispărând din percepţia mea, din afecţiunea mea.
Ani de zile le-am inclus în sufletul meu, sperând la minuni care să se împlinească.
Ani de zile mi-au înşelat aşteptările, oferindu-mi doar miracolul iubirii îngheţate de pe suprafeţele lor strălucitoare.
Acum le privesc cu iubirea mea îngheţată, simple corpuri agăţate de cerul visării.
Şi totuşi, undeva… în cele mai adânci unghere ale inimii mele, un colţ de stea şi-a păstrat nealterată frumuseţea. Se străduieşte să-şi adune energia necesară autocreării, pentru ca mai apoi, să renască prin speranţă, într-o stea unică, arzătoare şi… durabilă.
Am mai păstrat un colţ dintr-o stea veşnică. Să fie ea iubirea.
Povestea a început la Mirela. Tema a fost propusă de Shayna.
,,Vi se pare că puteţi avea încredere în propriul vostru creier? Poate că şovăie un moment când este confruntat cu tabla înmulţirii. Poate că din când în când vă trimite într-o cameră să căutaţi ceva doar pentru ca după aceea să vă abandoneze complet. Şi, dacă este cât de cât asemănător cu al meu, creierul vostru poate să refuze cu încăpăţânare să înveţe parcarea laterală. Însă acestea sunt doar câteva plângeri meschine şi nerecunoscătoare dacă ne gândim la tot ceea ce face creierul nostru pentru noi. [...]
Însă adevărul [...] este acesta: creierul vostru lipsit de scrupule nu vă merită deloc încrederea. El are câteva obiceiuri alunecoase care distorsionează şi maschează adevărul.”
Instituţiile educaţionale par incapabile să facă faţă creşterii cazurilor de agresiune şcolară, iar măsurile luate ţin de gestionarea administrativă a situaţiei, mai mult decât de studierea profundă a fenomenului.
Tipologia agresivităţii cuprinde diferenţe între agresivitatea impulsivă şi agresivitatea premeditată sau între agresivitatea proactivă şi agresivitatea reactivă.
Agresivitatea impulsivă este automată, neplanificată, rapidă; autorul nu se gândeşte la consecinţele acţiunilor sale.
Agresivitatea premeditată este deliberată.
Agresivitatea proactivă apare fără a fi provocată.
Agresivitatea reactivă se constituie ca un răspuns la agresivitatea altei persoane.
Adesea, cadrul didactic reacţionează impulsiv, necontrolat, ca răspuns la un comportament agresiv (real sau interpretat astfel) al unuia sau mai multor cursanţi ai săi. De aceea, el trebuie să identifice strategii de management pentru propria sa furie. Fiind o meserie stresantă, profesia didactică presupune acumularea unei stări de frustrare. Acumulând multă furie, profesorul trebuie să înveţe cum să şi-o exprime fără a-şi răni în vreun fel cursanţii. E indicată folosirea ,,mesajelor-eu”. Acestea presupun exprimarea obiectivă a propriei stări fără a face referiri negative la persoana celuilalt. Nu va spune: ,,Eşti un elev slab!”, ci va centra mesajul pe propria persoană: ,,Sunt dezamăgit!”
Profesorul trebuie să demonstreze un control al propriei furii, cel puţin la acelaşi nivel pe care îl aşteaptă de la elevii săi. Mai mult, în momentul în care îşi exprimă furia în sala de clasă, el are parte de unul din rarele momente de maximă atenţie din partea elevilor săi.
Factorii determinanţi ai agresiunii de care trebuie să se ţină seama:
- Factorii personali – atitudini ale agresorului, credinţe şi tendinţe comportamentale;
- Factorii situaţionali.
Factorii personali sunt direct legaţi de cei situaţionali: o anumită situaţie poate incita la agresiune anumite persoane, dar unele pot intra într-o stare agresivă mai uşor decât altele.
Printre instigatorii sociali se numără:
- provocarea;
- frustrarea – blocajul apărut în atingerea unor scopuri de către o persoană;
- frica şi disconfortul – înregistrarea unei stări anxioase poate genera o reacţie agresivă;
- stresul social cu care avem de-a face zilnic.
Cercetările arată că provocarea are efecte semnificative la nivelul persoanelor cu o stimă de sine înaltă, dar nesigură. Narcisiştii au o stimă de sine deosebit de fragilă şi instabilă, care poate ajunge la extreme în doar câteva minute, spre deosebire de un elev cu o stimă de sine stabilă şi coerentă.
Elevul trebuie ajutat să înţeleagă de ce este importantă pentru el activitatea solicitată de cadrul didactic, pentru a nu ajunge la frustrare.
Frica şi disconfortul generate de profesor (de şcoală) reprezintă o altă cauză pentru creşterea nivelului de agresivitate în interiorul procesului de învăţământ.
În ceea ce priveşte stresul social, cadrul didactic trebuie să ia în calcul incidenţa pe care acesta o are în activitatea sa curentă, atât de la el spre elevi, cât şi de la elevi spre profesor.
Concluzie:
,,Confruntat cu fenomenul violenţei şcolare, cadrul didactic trebuie să cunoască mecanismele intime ale agresivităţii, pentru a putea dezvolta o dimensiune strategică a managementului clasei de elevi!”
Nu a trecut prea mult timp de când ai plecat în această călătorie temporală şi déjà mi-e dor să comunic cu tine. O să continui să-ţi povestesc ceea ce începusem în ultima seară, înainte de plecarea ta…
Nu-mi amintesc când i-am simţit prezenţa prima oară. Ştiu doar că eram la vârsta căutărilor, nu ştiam prea bine ce caut, dar voiam cu tot dinadinsul să găsesc ceva. Cred că ai trecut şi tu prin asta; ai avut aceleaşi sentimente de nedefinire, nu ştiai dacă îţi place ceva cu adevărat sau nu, nu ştiai dacă vei mai avea puterea să visezi după trecerea primului eşec, totul era învăluit în culori pastelate şi fără nume, în atmosferă plutea acelaşi curent cu zeci de sensuri şi nu ştiai dacă vei putea parcurge traiectoria pe care ţi-ai ales-o.
Soarele îşi înconjura razele cu coroane de nori, învăluia florile în lumina sa cernită şi eu parc-aş fi stat, dar nu eram sigură că vreau asta, parc-aş fi adunat nişte flori, dar mi-era milă să le rup, aş fi păşit prin iarbă, dar nu voiam s-o strivesc şi îmi doream să zbor, ca să nu ating frumuseţea cu tălpile pantofilor.
Acasă mă înconjuram de cărţi, dar nu ştiam pe care să le aleg, toate mă atrăgeau şi nu ştiam care sunt mai importante.
Astfel, mă întorceam într-o seară din mijlocul naturii, cu gândul să merg în casă şi să mai citesc ceva. Şi i-am simţit prezenţa. Mi-am îndreptat mâna spre o carte nou apărută, cu câteva teorii de filozofie ce nu mai fuseseră abordate de mult timp şi, ca şi cum un gând aparte mi-ar fi trasat direcţia mâinii, am luat un caiet şi apoi un stilou. Am început să scriu şi gândurile erau ale mele, prezenţa sa nu mă influenţa aşa cum este influenţat un hipnotizat. Vrusesem să fac ceva, dar mi s-a indicat o altă acţiune. Mai târziu mi-am dat seama că mă făcea să-mi descopăr aptitudinile reale, era un fel de îndrumător care îţi arată traseul ce trebuie urmat, chiar dacă există ramificaţii.
De atunci i-am simţit prezenţa în fiecare clipă şi încet, încet, mă descopeream pe mine însămi. Aşa am început să scriu. Simţeam cum se apleacă peste umărul meu citindu-mi rândurile şi simţeam chiar ce îi place şi ce nu. Şi dacă ceva nu-i plăcea, reciteam paginile scrise şi le refăceam. Să nu crezi că între noi exista un mod propriu-zis de comunicare. Pur şi simplu mă făcea să înţeleg că urma să fac un anumit lucru. Era, într-un fel, prezenţa imaterială a ,,întâmplării” destinului meu. Nu? Pentru că pot să zic că ,,din întâmplare” am început să scriu, ,,din întâmplare” am învăţat anumite lucruri şi nu altele, ,,din întâmplare” mi-am ales o profesie şi nu alta şi tot ,,din întâmplare” te-am întâlnit pe tine. Şi după această ultimă ,,întâmplare” am devenit, bineînţeles, o fiinţă plină de extaz şi de aceea nu mi-am dat seama când a plecat. Poate, din prima clipă a întâlnirii mele cu tine?
Am aflat într-o zi, când tu plecasei undeva, într-o călătorie. Am simţit brusc, că sunt singură. Nu-i mai simţeam ,,respiraţia” atât de cunoscută mie. Ţin minte că o zi întreagă m-am tot învârtit de colo până colo neştiind ce să fac. Mă gândeam la tine şi ştiam că numai tu îi poţi înlocui prezenţa.
Atunci şi-a luat rămas bun de la mine.
Lăsasem fereastra deschisă şi vântul începuse să adie cu miros de toamnă. Ceva ca o chemare m-a împins spre fereastră şi, deodată, o frunză mi-a mângâiat obrazul cu prezenţa sa. Am început să plâng, ca atunci când te desparţi de cineva drag, ştiind însă că-l vei regăsi într-un alt mod.
Acolo, în dimensiunea temporală în care ai ajuns, îl vei simţi şi tu. Probabil că vei primi scrisoarea mea când te vei întoarce. Atunci vei ştii…
Aştept cu nerăbdare veşti de la tine. Mi-e dor de prezenţa ta.
“Ce emotie suava imprastie amintirile picurate cu grija aici de tine… M-au emotionat… Mirosul…mirosul poate fi uneori aura care inconjoara o persoana care inseamna ceva pentru noi… Corespondenta ta cu fiul scriitorului mi-a amintit de adolescenta mea si de prietenia epistolara pe care am avut-o cu un la fel de adolescent italian… Gasisem adresa lui in revista pentru copii Topolino…el spunea acolo ca doreste sa-si faca prieteni din intrega lume…asa ca…i-am scris…si in felul asta am inceput o corespondenta care a durat 7 ani… Iti multumesc ca mi-ai trezit aceasta amintire… Scrisorile de la el nu erau parfumate, dar hartia era imprimata discret cu imagini cu peisaje sau flori…eram topita dupa acele scrisori care aratau atat de diferit fata de ale noastre…”
Aurora: “Târziu în noapte, gândul mă poartă înapoi în timp, când cu fiorul ce străbate trupul fecioarei îndrăgostite, alergam înaintea poştaşului să-mi aducă cuvintele magice închise în plicuri albe sigilate… cu mâini tremurânde defsăceam în grabă scrisoarea şi ochii lacomi sorbeau în câteva clipe slovele-petale roşii născute floare din iubire, învăluindu-mă în parfumul dragostei… O citeam o dată şi încă o dată… şi-o ascundeam cu grijă sub perna mea de fată, să-mi rămână în gând şi în vis. Urma răspunsul cu alte clipe de magie, când fiecare cuvânt ce se aşternea era un strop din inima mea ce bătea nebuneşte. Sărutam în taină fiecare pagină … sigilam plicul şi mâini necunoscute urmau să-mi poarte acea parte din suflet până la făt-frumos. Urmau zile de aşteptare cu emoţie şi nerăbdare.”
Şi acum scriu scrisori. Cu mare drag. Mi se pare mai personal, mai cald, mai … altfel… fiindcă parfumul unei scrisori nu se compară cu nimic!
Discriminarea există şi contribuie la multe situaţii tensionate. Putem vorbi despre discriminări la nivelul relaţiilor profesor-elev, elev-elev, părinte-elev, părinte-părinte etc.
Baza celor mai multe dintre discriminări se regăseşte în stereotipuri (diferenţierea pe criterii etnice). Este eficient să-i îndemnăm pe elevi să-şi înfrâneze acest tip de gândire?
În urma unor experimente s-a constatat că atitudinea stereotipă a fost exacerbată de cerinţa de a suprima gândirea stereotipă. La fel s-a întâmplat şi în cazul comportamentului. O suprimare a atitudinii şi comportamentului discriminatoriu are efect doar pe parcursul cazului la care se cere, revenind mult mai puternic în situaţiile următoare.
Încercând să efectueze ceea ce li s-a cerut (suprimarea comportamentului discriminatoriu), subiecţii s-au concentrat pe încercarea de a elimina din propria gândire orice perspectivă stereotipă. Însă această acţiune de scanare, de căutare, a generat ceea ce se numeşte accesibilitatea stereotipului. Acesta este un efect al interdicţiei. Dacă i se spune unui elev să nu se mai poarte urât cu colegul său de o anumită etnie, elevul se concentrează mai mult pe etnia colegului său, ceea ce îl va face să-şi exacerbeze mai apoi atitudinea sau comportamentul care iniţial au fost suprimate
Mai întâi trebuie eliminată ameninţarea stereotipului (Steele). Aceasta înseamnă că stereotipul nu este cunoscut doar de către persoana care îl gândeşte în raport cu un alt individ, ci şi acesta este foarte conştient de felul în care este perceput de către ceilalţi. Acest lucru creează o stare de frustrare şi anxietate care îşi pun amprenta asupra activităţii victimei stereotipului.
În studiul lui Steele, prejudecata conform căreia capacităţile cognitive ale afro-americanilor sunt mai prejos decât ale celorlalţi creează o presiune suplimentară asupra acestora în timpul testelor de evaluare; frica îi va face să aibă mai multe erori şi să obţină scoruri mai scăzute decât în cazul în care ameninţarea stereotipului nu s-ar fi produs.
Concluzie:
Încercaţi să dezvoltaţi la elevii dumneavoastră comportamente nondiscriminatorii prin încurajarea atitudinilor pozitive şi nu prin interzicerea celor negative. Aparent paradoxal, interzicerea nu va produce efectul scontat decât pentru scurt timp, după care atitudinea negativă va reveni în forţă!
Pe lângă experienţa iubirii în umilinţă, experienţa Transfigurării reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale vieţii isihaste; la Muntele Athos, după exemplul lui Grigorie Palamas, se insistă foarte mult asupra realismului acestei experienţe care constituie chezăşia învierii noastre, a participării noastre la lumina necreată. Nikos Kazantzakis observă că tendinţa noastră este de ,,a-L umaniza pe Dumnezeu, când ar trebui de fapt să îndumnezeim omul” – în totalitatea lui. Un exemplu luat din istoria artei ne poate ajuta să înţelegem ce poate însemna ,,pierderea teologiei energiilor divine în lumea occidentală”. Corpul lui Hristos şi cele ale sfinţilor erau reprezentate odinioară în nimb, erau complet aureolate de lumină, apoi această lumină s-a transformat în aureolă numai în jurul feţei, ajungând în cele din urmă la dimensiunea unui mic disc sau inel deasupra capului lui Hristos şi al sfinţilor, ca şi cum graţia s-ar fi retras din corpul omului, ne mai manifestându-se în el, ci plutind ca o mică nebuloasă deasupra capului său.
Pelerinul vede lumea transfigurată, ceea ce înseamnă că lui i se revelează ,,flacăra lucrurilor”; lumea nu s-a schimbat, ci ochii lui s-au deschis prin rugăciune şi au devenit capabili să vadă ,,slava lui YHWH” în corpul lumii.
(…) Necreatul este prezent în creat, Dumnezeu cel inaccesibil este prezent în lume prin intermediul energiilor sale. Noi am pierdut viziunea ,,corpului energetic” al Pământului, nu-i mai vedem decât corpul material. Prin vibraţia inimii sale trezite datorită invocaţiei, pelerinul are din nou acces la această viziune, identică cu cea a lui Moise pe când privea Rugul aprins – ,,A văzut flacăra în rug”, şi în flacără vocea lui Dumnezeu care i-a spus ,,Eu sunt”. Rugul, flacăra, ,,Eu sunt”, iată sinteza experienţei naturii, a energiei şi a esenţei transcendente manifestării sale. Aceasta este şi experienţa ucenicilor din ziua Schimbării la faţă; liturghia bizantină ne spune că ochii lor au devenit capabili să-L vadă ,,Aşa cum Este”: în corpul Său fizic, în corpul Său de lumină, în relaţia Sa cu Fiinţa care afirmă ,,Acesta este Fiul Meu”, ceea ce în limbaj metafizic poate fi tradus astfel: iată manifestarea Mea, energia Mea. Apostolii contemplă atunci ,,văzutul din Nevăzut”, ei aud ,,Numele Celui fără de nume”, ei Îl ating sau sunt atinşi de ,,Cel ce şade într-o lumină de nepătruns”. La rândul său, şi pelerinul rus pătrunde în această experienţă a trnasfigurării, care este scopul vieţii isihaste. În sfârşit, el este fericit că ceva din fericirea sa ajunge până la noi: ,, Această fericire nu ilumina numai interiorul sufletului meu, ci şi lumea exterioară mi se părea minunată, totul mă chema să-L iubesc şi să-L slăvesc pe Dumnezeu; oamenii, copacii, plantele, animalele, totul îmi era familiar, şi pretutindeni aflam icoana Numelui lui Iisus Hristos. Uneori mă simţeam atât de uşor, încât credeam că nu mai am corp şi că plutesc uşor prin văzduh; uneori pătrundeam complet în sinea mea, îmi vedeam limpede interiorul şi admiram minunata zidire a trupului omenesc.”
Ne aflăm aici în prezenţa unei spiritualităţi care nu mai este descarnată şi a cărei problemă nu este ,,cum să ieşim din această lume grosieră şi din acest trup al putreziciunii?”, ci ,,cum să lăsăm să se pogoare limbile de foc ale Cincizecimii în toate elementele universului nostru trecător, cum să grăbim Transfigurarea lumii?”
Rugăciunea inimii cheamă asupra tuturor cele două mari ,,Energii” sau manifestări ale Tatălui Unic. ,,Vino, Doamne Iisuse!”, ,,Trimite Duhul Tău, să înnoieşti pământul!”
Calea pelerinului nu se opune preocupărilor sociale şi dorinţei de dreptate a omului contemporan, ea nu face decât să reamintească faptul că o schimbare a societăţii fără o schimbare a inimii omului este, mai devreme sau mai târziu, sortită eşecului, iar inima omului nu se poate schimba decât dacă el se simte măcar o dată iubit, iubit infinit, şi dacă acceptă această Iubire care îl poate elibera de vanitatea sa şi de dorinţa ei de putere, pentru că şi-a găsit acum contrapartea de lumină. Rază de energie rătăcită în materie, el se ştie legat împreună cu toţi ceilalţi de ,,Unicul soare”. Trebuie atunci să mergi, să rămâi un pelerin, ,,să aduci în bezna nopţii geana Zilei”…
Abia de puţin timp trecuse dincolo. Oricât s-a străduit, n-a reuşit să rămână. Nici el nu înţelegea de ce. Fusese câţiva ani în mintea unui adolescent. Îi plăceau stările de extaz în care era dus adesea, lumile fantastice în care plutea la orice apus de soare, iubirea curată ce se năştea la orice privire adresată unei fete, elementele de viitor pe care credea că le vede în toate descoperirile sale, armonia naturii pe care o simţea la fiecare pas prin roua dimineţii. Fiecare floare pe care o întâlnea era un prilej de visare, stelele erau infinitul sufletului, apele erau cântecul inimii, copacii – prieteni vechi.
Acum nu mai era nimic. Unde se dusese totul?
Intrase într-o lume ciudată de demoni, care îi dădeau târcoale rânjindu-i fioros. Nu se mai putea orienta. Degeaba încerca să reia legătura cu tânărul. Aceasta fusese tăiată.
Rătăci o vreme prin dimensiunile incerte în care intrase, ferindu-se la fiecare pas de creaturile răutăcioase pe care le întâlnea. Nu găsi nimic bun în calea sa. Încet, îl cuprinse panica. Nu mai vedea nicio ieşire din lumea aceea mizerabilă. Nu ştia cum intrase, cum să iasă – nici atât!
Se ascunse într-o parte mai luminoasă, unde bănuia c-ar putea fi o ieşire. Era totuşi riscant, căci îl vedeau mai bine demonii. Dar poate se deschidea o poartă care să-l scoată de acolo. Un ţipăt sinistru îl săgetă adânc. Un frate de-al său, un vis al viciilor, fusese sfârtecat de demonii negri. Se sperie şi mai tare.
Un firicel de lumină se strecură către el dinspre zona luminoasă. Se duse repede să-l întâmpine. La prima atingere, conexiunea se realiză. Era din nou în extazul adolescenţei. De data asta, o fată bălaie, cu ochii mari şi visători devenise deţinătoarea visului. Din nou pe culmi, mai intens şi mai fragil în acelaşi timp.
Peste câţiva ani, visul realiză o nouă conexiune. O tânără şi un tânăr, visători ai aceluiaşi vis, se regăsiră într-o singură poveste.
Deşi ne considerăm obiectivi, nu putem scăpa de capcana gândirii stereotipe.
Prin studiul ,,Pygmalion in the Classroom”, Rosenthal şi Jacobson au arătat că profeţia autoîmplinită poate schimba rezultatele procesului instructiv-educativ. Adică, aceasta acţionează ca o legătură între ceea ce credem că putem obţine şi ceea ce obţinem în final – dacă aveţi o părere bună faţă de cineva, atunci veţi vedea doar lucrurile bune, ceea ce va conduce la o evoluţie mai bună a acestei persoane; dacă aveţi o părere proastă, lucrurile vor merge în această direcţie.
Aşteptările cadrelor didactice referitoare la capacitatea unor elevi pot constitui un motor de dezvoltare pentru aceştia. Acelaşi lucru poate duce la rezultate mai slabe, dacă aşteptările sunt pe măsură, chiar dacă performanţele reale ce pot fi atinse ar fi mai ridicate.
Fenomenul poate avea şi direcţia inversă. Dacă elevilor li se spune că un profesor este competent şi inteligent, ei vor învăţa mai bine, vor fi mai atenţi la ore, mai liniştiţi şi mai sârguincioşi.
Dacă mesajul adresat elevilor în privinţa unui comportament este pozitiv, sunt şanse mari pentru a obţine comportamente pozitive.
În situaţia în care un cadru didactic consideră că toţi elevii sunt deştepţi şi nu se poate să nu reuşească, el va obţine maximum de la aceştia, prin simplul fapt că a ignorat o realitate obiectivă/evidentă.
Concluzie:
,,Încercaţi să vă analizaţi propriile stereotipuri de gândire. Vă aşteaptă un demers dificil: este greu să fiţi absolut obiectiv şi să vă recunoaşteţi unele dintre ele (care sunt, evident, limite ale comportamentului dumneavoastră didactic). Nu dezamăgiţi, faceţi-vă acest ,,examen” cât de des puteţi şi veţi vedea o îmbunătăţire constantă a modului de a interrelaţiona cu elevii dumneavoastră. Şi nu uitaţi: câteodată există şi aspecte pozitive ale gândirii stereotipe (cum ar fi credinţa în profesia didactică şi în succesul dumneavoastră de a dezvolta orice elev, fără să ţineţi cont de situaţia concretă).”
Biblia şi Filocalia pe care le cita mereu stareţul vor deveni singurii tovarăşi ai pelerinului, care va continua astfel să verifice cu grijă autenticitatea experienţelor sale în oglinda tradiţiei. Pas cu pas, rugăciunea îşi urmează drumul în fiinţa lui; întocmai precum Avram, pelerinul ,,merge în prezenţa lui Dumnezeu” şi rugăciunea îl face să se menţină în prezenţa Sa sfântă, să revină neîncetat la El prin invocaţie, îl transformă şi-l călăuzeşte spre Plenitudinea Sa. Creştinul nu este un om mai bun decât alţii, nici mai inteligent, nici mai iubitor, el doar merge cu Cineva, rămâne în Prezenţa sa, iar această Prezenţă, mai mult decât toate eforturile sale , îl transformă.
Într-un cuplu se spune că bărbatul şi femeia, îmbătrânind, ajung să semene chiar fizic; trăind astfel prin rugăciune în apropierea lui Dumnezeu, ajungem să semănăm cu El: devenim ceea ce iubim.
,,De atunci şi până azi mereu rătăcesc şi spun necontenit rugăciunea lui Iisus, care-mi este mai scumpă şi mai dragă decât orice pe lume. Merg câteodată şi 70 de verste pe zi şi nici nu simt că am umblat; simt doar atâta, că rostesc rugăciunea. Când frigul ascuţit îmi îngheaţă oasele, repet rugăciunea cu mai mult foc şi mă simt din nou încălzit. Când începe să mă chinuie foamea, chem mai adesea Numele lui Iisus Hristos şi uit de foame. Dacă mă simt bolnav şi mă dor picioarele sau spatele, mă concentrez în rugăciune şi nu mai simt durerea.
Când cineva mă ocărăşte, e de ajuns să mă gândesc numai la binefăcătoarea rugăciune a lui Iisus şi îndată ocara şi supărarea trec şi uit totul. Parcă sunt alt om; nu mai am nicio grijă, nicio dorinţă, nimic din ceea ce e afară nu mă mai încântă, aş vrea să fiu mereu singur. Din obişnuinţă, nu mai am decât o singură nevoie: să rostesc necontenit rugăciunea, şi când fac asta, pe loc mă înveselesc. Dumnezeu ştie ce se petrece cu mine! Desigur, acestea nu sunt încă decât nişte impresii sensibile sau, după cum spunea bătrânul stareţ răposat, efectele naturii şi ale unui obicei dobândit; dar încă nu îndrăznesc să cobor în adâncul inimii spre rugăciunea cea duhovnicească lăuntrică…”
Citind această relatare, unii ar putea crede că rugăciunea este un fel de autohipnoză, sau un drog psihic care te face insensibil la foame, la sete, la dureri şi la insulte. Chiar pelerinul spune că a devenit puţin ciudat (,,un alt om”). Cu discernământ, el remarcă faptul că toate aceste efecte, puţin magice şi minunate, sunt rezultatul unei bune concentrări, ,,efectul naturii şi al unui obicei dobândit”; nu există nimic propriu-zis ,,supranatural”, în sensul de ,,experienţă a graţiei”, în toate acestea. El spune că aceasta nu este încă ,,rugăciunea duhovnicească lăuntrică”. Toate aceste efecte nu trebuie urmărite pentru ele însele: ele vin şi, ca tot ce vine, vor şi pleca. Trebuie să nu ne ataşăm de ele, dar nici să nu le respingem, să nu ne fie teamă de a deveni ,,mai ciudaţi” şi să ne simţim ,,în această lume, dar nu din această lume”, trezindu-ne astfel la o altă conştiinţă şi relativizând această lume spaţio-temporală în care ne-am obişnuit să trăim în mod sensibil şi raţional şi care ne apare atunci ca o ,,lume” printre atâtea altele, un plan sau un nivel printre atâtea alte planuri sau niveluri ale Unicei Realităţi.
Pe lângă aceste fenomene mai mult sau mai puţin extraordinare, rugăciunea inimii produce de asemenea un anumit număr de efecte pe care practicantul trebuie să fie capabil să le recunoască fără a se îngrijora de ele: ,,O oarecare durere în inimă” – când nu este vorba de premisele infarctului, acesta poate fi un semn că inima se deschide, devenind permeabilă faţă de ,,cealaltă iubire”, ceea ce implică şi ,,o anumită rană” despre care vorbesc şi misticii occidentali, în special sfântul Ioan al Crucii:
,, O, flacără vie a iubirii
ce răneşti cu duioşie
miezul profund al sufletului meu
…
O, arsură suavă
rană dulce
mână blândă, atingere gingaşă
cu gust de viaţă veşnică…”
Atingere substanţială a lui Dumnezeu în substanţa sufletului, o mane blanda! O toque delicado!
(…) Dumnezeu te răneşte şi te tămăduieşte în aceeaşi clipă, El te coboară şi te ridică, te întunecă şi te iluminează. Aşadar, călătoria pelerinului este mai ales lăuntrică: el vizitează toate emoţiile şi experienţele pe care le poate trăi o fiinţă umană, atât pe cele plăcute cât şi pe cele neplăcute, ,,nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin” şi totuşi el rămâne în toate acestea un ,,trecător”. Nu te opri în extaz, nu te complace în suferinţă, aceasta este calea: ,,Fii un trecător” – căldura, înflăcărarea, uşurinţa, bucuria, lacrimile, sunt tot atâtea manifestări sensibile care atestă ,,Prezenţa negrăită” a Celui Viu în el, dar mai importantă decât aceste manifestări este ,,înţelegerea Scripturilor” şi experienţa Transfigurării:
,,În acea vreme, citeam şi eu Biblia şi simţeam cum încep a o înţelege mai bine; găseam tot mai puţine pasaje obscure în ea. Părinţii au dreptate când spun că Filocalia este cheia care descoperă tainele ascunse în Scriptură. Sub îndrumarea sa am început să pricep sensul ascuns al Cuvântului lui Dumnezeu; am aflat ce înseamnă ,,omul cel tainic al inimii” (Petru 3,4), ,,adevărata rugăciune în duh şi adevăr” (Ioan 4,23), ,,Împărăţia lui Dumnezeu dinăuntrul nostru” (Luca 17,21), ,,mijlocirea sfântului Duh” (Romani 8,26); înţelegeam sensul acestor cuvinte: ,,Voi sunteţi în Mine, dă-mi inima ta, a fi îmbrăcat în Domnul Iisus Hristos” (Romani 13,14 şi Galateni 13, 27), ,,nunta Mielului în inimile noastre” (Apocalipsa 19,7), ,,strigarea Avva! Părinte!” (Romani 8, 15-16) şi multe altele. Când, în acelaşi timp, mă rugam în străfundul inimii mele, tot ceea ce mă înconjura mi se părea minunat: copacii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina, toate păreau a-mi spune că există pentru om, că stau mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru om; totul se ruga, totul cânta slava lui Dumnezeu! Am înţeles astfel ceea ce Filocalia numeşte ,,cunoaşterea limbii creaţiei”, şi vedeam cum poţi vorbi cu creaturile lui Dumnezeu” (Mărturisirea Pelerinului rus).
Depresia şcolară este un alt fenomen care poate fi identificat în practica şcolară.
Fontaine spune despre persoanele care suferă de o depresie că sunt ,,apatice, demotivate şi sensibile doar la faptele negative din viaţa lor, ceea ce creează un feedback de întreţinere a stării lor”.
Depresia şcolară se poate accentua dacă profesorul trece prea uşor peste elementele care o evidenţiază. Uneori poate apărea o ,,depresie mascată”, elevul ascunzând simptomele evidente ale acesteia.
Cauzele posibile ale depresiei şcolare:
- primirea unei note necorespunzătoare faţă de efortul investit cauzează sentimente de revoltă sau de depresie;
- presiunea prea mare exercitată asupra elevului de diferiţi factori externi (cel mai adesea familia) pentru ca elevul să aibă performanţe şcolare deosebite;
- comparaţia pe care elevul o face între propriile performanţe şi performanţele superioare ale unei alte persoane;
- diferite afecte neîmpărtăşite etc.
Elevul trebuie stimulat şi provocat să încerce tot timpul să-şi depăşească starea prezentă.
O posibilă rezolvare ar putea consta în exercitarea unei presiuni optimale. Dacă presiunea lipseşte, elevul nu va fi destul de motivat să-şi depăşească limitele şi să evolueze la potenţial maxim. Dacă presiunea este prea mare, devine greu de suportat pentru elev şi orice rezultat negativ va fi greu de gestionat şi de acceptat.
Pentru ca presiunea să fie optimă, elevul trebuie să fie suficient de provocat şi motivat, cerinţele şcolare să fie suficient de mari. Astfel, orizontul de motivaţie se lărgeşte. Prin stabilirea unor ţeluri înalte, vor creşte nivelul de efort şi de implicare. Pe de altă parte, elevul are nevoie şi de sprijinul cadrului didactic şi al familiei. Aplicarea principiului încurajării ajută elevul să nu intre într-o stare depresivă în urma unor eşecuri, dacă se găseşte momentul potrivit.
Concluzie:
,,Încurajaţi-vă cursanţii ori de câte ori consideraţi că aceştia au nevoie de sprijin şi înţelegere.”
Pagina albă mă inspira întotdeauna. Îmi alegeam stilourile după felul cum alunecau peniţele pe hârtie. Uneori, pileam peniţa cu o pilă mică, de unghii, ca s-o fac mai netedă. Când luam stiloul între degete, împreună dansau pe coală ca într-un spectacol de balet.
Dar acum, nimic. Am schimbat vreo câteva stilouri, unele cu peniţă mai groasă, altele cu vârful mai ascuţit… Nimic. Nu puteam să scriu nici măcar că nu am nicio idee.
M-am gândit să scriu un cuvânt oarecare, căci, de multe ori, de la acesta pornea o adevărată aventură. Dar, care? Ce cuvânt să aleg? Nu mă puteam hotărî. Hm, se putea usca cerneala din stilou dacă nu aşterneam ceva, acolo… Am desenat nişte linii curbe, frumos, în colţul din dreapta al paginii. M-am dus şi la colţul din stânga. Acolo am făcut câteva linii scurte, drepte, care tăiau colţul. M-am îndreptat spre mijlocul foii, în partea de sus. Am desenat un triunghi care părea un vârf de săgeată. Trebuia continuat. L-am transformat într-o piramidă cu baza dreptunghi şi vârful înspre stânga. Încă ceva: baza am legat-o de un paralelipiped. Ar putea deveni o navă spaţială…
M-am ridicat şi m-am dus la bucătărie. Poate furam vreo idee de acolo… Şi a venit: o aromă deosebită, de cafea prăjită, aflată într-o pungă de hârtie. Am luat un bob şi am început să-l ronţăi. Pe fereastră vedeam cum se înalţă nave de tot felul, dintr-un oraş spaţial suspendat. Lângă acesta, o navă-bază, foarte mare, staţiona monitorizând plecările şi venirile. Oraşul era alcătuit din clădiri colorate pe categorii de corpuri geometrice. Erau sfere albe, piramide galbene, cilindri bleu şi altele, grupate în locuri distincte. Nicio navetă nu pătrundea în oraş. Nişte cabluri vizibile încercuiau oraşul într-o reţea verde. Nu ştiu ce rol aveau.
Continuam să molfăi bobul de cafea. Ce o fi cu clădirile alea? Dacă intru mai adânc, observ cum fiinţele de acolo sunt şi ele împărţite pe categorii: în sfere stăteau un fel de preoţi, în piramide era conducerea oraşului iar în cilindri – populaţia majoritară. Mai erau şi altele…
Nu puteam să văd cum se intra sau cum se ieşea din oraş. Niciun indiciu despre asta. Începuse să mă roadă curiozitatea. Oraşul nu avea legături cu exteriorul? Dar ce căuta nava-bază în apropierea lui? Era o bază venită din altă parte? Trebuia să cercetez…
Am mai luat un bob şi m-am întors la birou.
Începuse aventura.
Toate aventurile au început la Mirela, care le-a transmis mai departe.
Stareţul îi propune pelerinului un ,,antrenament” progresiv: 3 000 de invocaţii pe zi, apoi 6 000, apoi 12 000… putem fi şocaţi de acest aspect ,,cantitativ”! Stareţul ne reaminteşte un aspect esenţial: calitatea rugăciunii nu depinde de noi, ci Dumnezeu o dă, însă cantitatea este ceea ce putem noi să-I oferim lui Dumnezeu (,,timpul pe care ţi-l petreci cu trandafirul tău îl face pe acesta atât de preţios”). Cantitatea este ceea ce ţine de natura noastră, de efortul nostru; ea nu provoacă graţia, nu este cauza acesteia, dar ea ne aduce în starea şi condiţia optimă de non-distragere pentru a-l primi pe Înger atunci când va trece pe la noi…
Rugăciunea trebuie să fie frecventă, căci perfecţiunea şi corectitudinea rugăciunii noastre nu depind de noi, după cum spune şi apostolul Pavel: ,,Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie (Romani 8,26). Numai sârguinţa a fost lăsată în puterea noastră, ca mijloc de a atinge puritatea, care este maica oricărui bine spiritual” (Mărturisirea pelerinului rus).
Primele efecte ale acestei repetări neîncetate nu sunt foarte agreabile; când aduci o luminiţă într-o încăpere întunecată, această lumină ne revelează tot ceea ce este ascuns sau dezordonat în încăpere. Primul efect al luminii, după orbirea iniţială, este de a ne revela propria umbră. Dacă am rămâne în orbire, munca nu ar putea fi realizată; încăperea inimii nu ar fi transformată. Uneori, noi preferăm orbirea în locul luminii, pentru a nu fi nevoiţi să ne transformăm…
,,Timp de o săptămână, singur în grădină, m-am pus să învăţ cu mult sârg rugăciunea necontenită după sfaturile stareţului. La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, am început să simt o mare greutate. Mă cuprinsese oboseala şi somnul şi un nor gros de gânduri străine mă învăluia. Supărat, am dat fuga la stareţ şi i-am descris starea mea sufletească. M-a primit cu bunătate şi mi-a zis:
,, – Dragă frate, este războiul purtat de lumea întunericului împotriva ta: nimic nu-i este mai groaznic, decât curăţenia inimii tale; ea încearcă să te întoarcă şi să te împiedice a învăţa rugăciunea. Dar vrăjmaşul nu face decât atât cât îi îngăduie Dumnezeu şi nimic mai mult decât e de trebuinţă. Se pare că tu ai nevoie de o încercare a umilinţei şi că e prea grabnic pentru tine să ţi se deschidă poarta, după râvna inimii tale; eşti primejduit să cazi în iubirea de sine duhovnicească.”
Shatan (Satana) înseamnă ,,obstacol” în limba ebraică; simultan cu trezirea dorinţei noastre de unire cu Hristos sau cu Dumnezeu, se trezeşte şi ceea ce i se opune, ceea ce împiedică această unire. În gândirea iudeo-creştină, Shatan nu este un alt zeu opus lui Dumnezeu, ca şi cum puterea răului şi a tenebrelor s-ar opune (ca într-o schemă dualistă) puterii binelui şi a luminii. Shatan este o creatură, a cărei funcţie este de a ne pune la încercare, de a ne ispiti, pentru a ne face mai puternici sau pur şi simplu pentru a ne face conştienţi de gradul nostru de credinţă şi de încredere în Dumnezeu.
,,Fără demoni şi fără piedicile pe care ni le pun ei în cale, nu am putea înainta”, spuneau vechii părinţi ai deşertului.
,,Vrăjmaşul spiţei omeneşti” mai este numit în cartea Apocalipsei ,,Pârâşul fraţilor noştri”. În ziua în care nu va mai fi niciun pârâş (am putea spune ,,culpabilizator”) în noi, care să ne judece pe noi sau pe fraţii noştri, va însemna că suntem ,,eliberaţi de cel Rău” şi că poate începe în noi domnia Celui pe care Grigorie din Nyssa îl numea ,,Prietenul spiţei omeneşti”. Stareţul remarcă de asemenea existenţa riscului de ,,iubire de sine duhovnicească” sau zgârcenie spirituală. Sfântul Ioan al Crucii vorbea la rândul său despre ,,hulpavnicia spirituală” a începătorilor; în ambele cazuri este vorba despre un anumit mod de a-ţi însuşi darul lui Dumnezeu, de a transforma în avere proprie ceea ce nu poate exista decât în ordinea fiinţei. Celălalt nu este un ,,lucru” pe care să-l poţi poseda; în cazul în care îl reducem la starea de obiect, numai amintirea sa ne aparţine. Novicele riscă să confunde amintirea sau gândul lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuşi. Emoţia care poate lua naştere în prezenţa celui iubit este mai puţin importantă decât prezenţa sa; la această etapă a drumului său, pelerinul învaţă să se detaşeze de emoţiile, de senzaţiile şi de gândurile sale, pentru a nu le idolatriza. Tot ceea ce putem noi experimenta legat de Dumnezeu ţine de domeniul ecoului – vocea Sa rămâne ,,de cealaltă parte a muntelui”.
În curând stareţul avea să moară; după ce l-a plâns, pelerinul îi descoperă prezenţa în interiorul lui însuşi: în momentele dificile îi va pune întrebări la apus de soare, iar stareţul va veni să-l înveţe în vis şi prezenţa sa va continua să-l călăuzească. În inconştientul pelerinului, stareţul a devenit precum ,,arhetipul bătrânului înţelept” care poate fi consultat în momentele în care apare o dorinţă sau o necesitate intensă.
Multe dintre principiile expuse ar putea fi subsumate unui principiu general al succesului şcolar.
În urma unor eşecuri repetate, o persoană acceptă insuccesul ca unică finalizare a oricărui demers. Astfel, probabilitatea unui succes este mult mai limitată.
În ceea ce priveşte atitudinea elevului faţă de succes se înregistrează două elemente: localizarea controlului (locus of control) şi teama de eşec versus teama de succes. Rolul cadrului didactic este de a cunoaşte şi evita calea spre insucces.
1. Neajutorarea dobândită
Unii oameni nu sunt motivaţi să se ajute singuri, chiar dacă ar putea să o facă.
Într-un experiment, participanţii au fost expuşi zgomotului unei explozii, fără a putea scăpa de el. Ulterior, ei nici nu mai încercau să se protejeze de zgomot, deşi l-ar fi putut opri.
În cercetările lui Dreikurs, simptomele neajutorării dobândite constituie ultima fază a modelului său de management al clasei.
Prima fază: elevul caută atenţia cadrului didactic.
A doua fază: elevul caută puterea provocându-l pe profesor.
A treia fază: elevul caută revanşa după sistemul ,,ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.
A patra fază: simptomele neajutorării dobândite.
2. Localizarea controlului
Asemenea animalelor, şi oamenii tind să înveţe neajutorarea. Unul dintre mecanismele determinante ale acestui proces este localizarea controlului – măsura în care persoanele consideră că posedă controlul propriului mediu înconjurător (fizic şi psihosocial). Dacă persoana crede că mediul este cel care deţine controlul asupra propriei individualităţi, putem vorbi despre o neajutorare dobândită care îl va face pe individ să nu mai încerce multe dintre strategiile de acţiune ce l-ar putea ajuta. Acest lucru se întâmplă doar în urma unor eşecuri consecutive.
La localizarea controlului, Rotter a observat două elemente distincte: credinţele într-un control intern şi cele într-un control extern.
Credinţe într-un control intern:
- ,,Am reuşit pentru că m-am străduit să învăţ cum trebuie”;
- ,,Am luat examenul pentru că sunt inteligent”.
Credinţe într-un control extern:
- ,,Am luat examenul pentru că am avut noroc”;
- ,,Am luat examenul pentru că şansa a făcut să citesc aseară tocmai subiectul care mi-a picat;
- ,,Am reuşit pentru că aşa mi-a fost destinul;
- ,,Am reuşit să fac proiectul pentru că biblioteca era bine aprovizionată cu cărţi de specialitate”;
- ,,Am reuşit să învăţ pentru că am avut linişte în cameră”;
- ,,Am luat examenul pentru că profesorul era relaxat la examinare”.
O astfel de ilustrare va fi prezentă şi în situaţia în care rezultatele nu vor fi cele dorite. O credinţă în controlul intern îl va ajuta pe elev să depăşească situaţia (,,Nu am învăţat suficient de mult”). O credinţă în controlul extern va fi devastatoare pentru viitor:
- Nu am luat examenul pentru că: nu a fost să fie; nu am avut noroc; profesorul nu m-a examinat corect etc. (motive care nu-l ajută pe elev să facă un efort mai consistent în viitor)
Dacă motivele nereuşitei sunt externe (norocul, soarta, profesorul etc.) individul este astfel deresponsabilizat de acest insucces, ceea ce va determina o lipsă de implicare în vederea schimbării situaţiei negative.
Kohlrieser, expert pentru poliţia americană în negocierea de ostatici, vorbeşte despre faptul că persoanele cu o localizare externă a controlului permit ,,să fie luate ostatice” de o situaţie pe care nu o pot controla.
Dacă nişte cursanţi sunt recompensaţi în urma rezolvării unei sarcini incitante spunându-li-se că sunt inteligenţi, la o următoare sarcină care conţine o problemă mai grea ei încep să se creadă foarte puţin inteligenţi dacă nu o vor rezolva, spre deosebire de cei cărora li se va spune că au reuşit pentru că au depus efort. Aceştia din urmă vor rezolva sarcina, considerând că trebuie doar să depună un efort mai consistent, iar primii vor intra într-un declin al performanţei din cauza scăderii moralului (,,Fă-i pe oameni proşti spunându-le că sunt inteligenţi” – Claudia Mueller).
3. Teama de eşec şi teama de succes
De cele mai multe ori, teama de eşec este un motor important în motivaţia obţinerii anumitor realizări. Prea puţină teamă de eşec nu este bună fiind nemotivantă, iar prea multă teamă de eşec poate bloca evoluţia persoanei.
De obicei, oamenii aleg instinctiv situaţia cea mai provocatoare în care au însă şi suficiente şanse de succes.
În cazul în care teama de eşec este prea mare, fie persoana se blochează nemaiputând să depună efortul necesar, fie depune un efort prea mare şi nu mai reuşeşte să gestioneze situaţia, pierzând controlul (cazul elevului care învaţă fără oprire până în clipa în care intră în examen, unde se blochează şi uită tot).
Pe de altă parte, teama de eşec este firească şi uşor de pus în evidenţă. Apare însă, teama de succes.
Motivele pentru care cineva poate să se teamă de succes (Matina Horner şi Tresemer) sunt:
- teama de a fi respins de către cei apropiaţi/grupul de apartenenţă;
- creşterea cerinţelor faţă de cel în cauză şi intoleranţa celorlalţi la viitoare insuccese.
Cadrul didactic trebuie să urmărească evoluţia elevului pe un plan mai larg, psihosocial, pentru că de aceste elemente şi de gestionarea lor depinde dacă elevul va îndeplini sau nu cu succes cerinţele instructiv-educative.
Concluzie:
,,Căutaţi succesul pentru şi împreună cu elevii dumneavoastră, ferindu-i de neajutorarea dobândită, de teama de succes sau de o teamă de eşec exagerată şi ajutându-i să-şi localizeze controlul în propriile puteri şi efort!”
(…) ,,Doamne miluieşte” înseamnă: ,,Tu Care eşti, trimite asupra mea, asupra tuturor, Suflul Tău, Duhul Tău, şi totul va fi reînnoit; fie ca Mila şi Bunătatea Ta să se pogoare asupra mea, asupra tuturor; nu privi la neputinţa mea de a Te iubi, de a respira în Tine, ci fă din nou să înflorească dorul meu, schimbă-mi inima de piatră în inimă de carne…”
La ,,Doamne miluieşte” se adaugă în general Numele lui Iisus, al lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Sfinţii părinţi insistă foarte mult asupra importanţei Numelui lui Iisus în rugăciune, pentru că astfel însăşi prezenţa lui ,,Theantropos”, a Dumnezeului-om se apropie de noi; realizăm că Dumnezeu nu este fără om şi că omul nu este fără Dumnezeu – în El, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi ,,fără confuzie şi fără separare”.
Chiar în interiorul acestei invocări a Numelui lui Iisus poate să apară o evoluţie. Putem la început să-L invocăm pe Iisus ca pe un personaj istoric, ,,Iisus din Nazaret”, apoi ca pe maestrul nostru ale cărui învăţături transmise din generaţie în generaţie ne călăuzesc şi ne luminează calea chiar şi în ziua de azi.
Putem să ne adresăm Lui ca unei Manifestări a lui Dumnezeu, ca unei întrupări a Cuvântului Său, ca ,,Iisus Hristos”, Unsul(Hristos) Celui Viu, Fiul Său mult iubit care încarnează în fapte şi cuvinte omeneşti Iubirea cea mai presus de orice înţelegere. Atunci Iisus nu mai este considerat drept un maestru din trecut, ci drept maestrul nostru lăuntric, ca o prezenţă intimă care ne deschide neîncetat inima şi mintea, graţie căruia reuşim să scăpăm din temniţa limitărilor şi convingerilor noastre greşite. Noi Îl chemăm aşa cum setea cheamă Izvorul, Îl invocăm şi astfel ne săpăm fântâna de apă vie…
Putem în sfârşit să-L chemăm ca pe Logos – ,,prin El există totul şi fără El, nimic”. Prin această invocaţie ne apropiem de Lumina şi de Viaţa ,,care luminează orice om” (nu doar pe creştini). Urmărim să ne unim cu această inteligenţă creatoare care structurează tot ceea ce există, urmărim să ne unim cu ,,Iubirea care pune în mişcare tot pământul, inima omenească şi celelalte stele”.
Maestru istoric, maestru lăuntric sau Maestru Etern, Iisus este prezent prin Numele Său şi ,,în El, cu El şi prin El” intrăm în intimitatea Izvorului. ,,Acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”, ,,Tatăl şi cu Mine Unul suntem”.
Invocarea Numelui se poate face cu voce joasă, sau doar mental; desigur, nu trebuie să fim prea grăbiţi să ,,ne rugăm în minte”. Este uimitor ce mult timp petreceau în rugăciune ,,orală” călugării din vechime (acelaşi aspect putând fi remarcat şi în tradiţia ebraică). Acesta este, fără îndoială, unul din cele mai sigure mijloace de a ajunge la o linişte mentală autentică.
Ultimele cuvinte ale stareţului sunt: ,,Fii plin de răbdare şi repetă cât mai des acest exerciţiu.”
Priveam pe geam în timp ce profesorul îşi prezenta discursul teoretic. Îmi permiteam o mică evadare, dat fiind faptul că mai ştiam câte ceva din ceea ce era în expunere.
M-am uitat la ceas. Aceeaşi oră. La fel ca data trecută. Au început să se aşeze pe rând, pe partea unde se îmbina acoperişul. Erau doisprezece porumbei. Mai înainte zburaseră de câteva ori pe deasupra casei din faţa ferestrei unde aveam banca. Veneau când stăpânul casei aprindea focul. La câteva minute după ce vedeam fumul ieşind, apăreau şi ei. Nu puteam pierde momentul… Îmi puneam capul în mâini şi mă lăsam dusă de puterea conexiunii…
Alergam. Îmi plăcea povârnişul potecilor. Alergam la deal. Îmi plăcea să birui coasta. Când se termina poteca, începea o pajişte cu flori de câmp şi ierburi ce trebuiau cosite. Aici păşeam cu grijă, ca să nu culc la pământ prea multă iarbă din fâneaţă. Pe ici pe colo, câte un muşuroi de furnici îmi stătea în cale. Îl ocoleam. Era multă sunătoare. Adunam un buchet mare, pe care îl aranjam simetric, chiar dacă era pentru ceai. Gardul era năpădit de rugi de mure. Făceam un popas consistent pe lângă el, chiar dacă furnici roşii mă mai pişcau din când în când. Dădeam din picioare şi mâncam mure. Mai încolo, doi mesteceni străjuiau intrarea în livadă, unul de-o parte şi altul de cealaltă. Aveau aceeaşi înălţime. Mă căţăram cu prudenţă până în vârful unuia dintre ei şi apoi mă lăsam în jos, cunoscându-i flexibilitatea. Atingeam pământul. Mă mai învârteam o vreme, prin livada necosită – pe lângă gard, ca să nu stric fânul – şi o luam spre casă. Pe drum împărţeam florile din buchetul de sunătoare celor care nu puteau merge să adune… Mai opream şi eu câteva.
Doi porumbei s-au ridicat de pe acoperiş într-un zbor planat spre fereastra mea. Au ajuns foarte aproape. Mi se părea că mă privesc în ochi…
Eram la o serbare. Probabil că purtam costumul de pionier sau costumul popular (eram în trupa de dansuri populare). Trebuia să cânt un cântec în faţa unui public numeros. De obicei învăţam cântece folk, de la radio. Aveam o grămadă de emoţii, până în momentul când am început să cânt. Apoi, toată lumea a fost a mea. Pusesem atâta pasiune, încât nu aveam cum să nu ajung la cer. La sfârşit, aplauze, cum era firesc. Un domn foarte înalt, distins, cu părul alb, mi-a întins mâna să mă felicite: era profesorul de franceză, care studiase în Franţa. Noi, copiii, aveam un respect adânc pentru el. Ce onoare pe capul meu!
Cei doi porumbei s-au aşezat iarăşi pe acoperiş, ciugulindu-şi penele. Aşteptau.
Bunicul meu avea un atelier cu tot felul de unelte rudimentare, de tâmplărie, în special. Eram tare curioasă când construia ceva precum un scaun, o greblă sau mai ştiu eu ce. Toată ziua băteam la cuie, tăiam cu fierăstrăul sau ciopleam cu o securice mică. Odată, m-am gândit să fac un leagăn pentru păpuşă. Am prins scândurelele cu ţinte, am agăţat leagănul cu nişte sârmă, i-am pus nişte ,,tălpi” de stabilizare, l-am şlefuit cât am putut şi l-am dus la şcoală la ora de lucru manual. Învăţătoarea nu a crezut că eu l-am făcut.
Porumbeii s-au încălzit de la temperatura coşului pe care ieşea fum. Au început să zboare.
Povestea a început la Mirela şi are o temă propusă de Teo Negură.
În învăţătura dăruită de stareţ pelerinului, forţa imaginaţiei este călăuzită înspre inimă; de ce să-L cauţi în afară pe Cel care se află înăuntru – deşi această noţiune de exterior şi interior este necesar să fie relativizată – oare nu umple El totul? Important este să-ţi stabileşti un loc unde prezenţa Sa se simte mai pregnant. Pentru isihaşti, locul privilegiat, ,,locul lui Dumnezeu”, este inima.
,,Să ai o inimă şi vei fi mântuit.” A avea o inimă nu înseamnă numai a te concentra asupra unei anumite părţi a trupului, ci reprezintă un anumit fel de a fi, de a vedea, de a respira cu inima. Trăsătura specifică a inimii este familiaritatea cu toţi şi cu toate, trăirea nu într-o lume de obiecte ci într-o lume de prezenţe. Rugăciunea isihastă are ca scop această trezire a inimii, această sensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate, şi această prezenţă face din toate lucrurile nu nişte fenomene în sensul obişnuit al cuvântului, ci adevărate ,,epifanii” – manifestări ale inaccesibilului Dumnezeu. Rugăciunea lui Grigorie din Nanianz exprimă foarte bine această stare de trezire a inimii atunci când el spune: ,,O, Tu, Cel Dincolo de Toate”.
,,Tu” – senzaţie de intimitate, de prezenţă, şi ,,Dincolo de Toate” – simţul alterităţii, al Naturii radical diferite a Celui căruia I se adresează. Inima recunoaşte Necunoscutul în ceea ce o înconjoară şi prezenţa inefabilă a lui Dumnezeu – Transcendenţa şi în acelaşi timp Imanenţa Sa.
A avea o inimă înseamnă a fi centrat, a ieşi din starea de dispersie a mentalului, în care gândurile hălăduiesc necontrolate. Inima are o funcţie de integrare a personalităţii – integrarea funcţiei vitale şi a funcţiei intelectuale –, de unde s-a şi ajuns la această experienţă de ,,a coborî mintea în inimă”, pentru a o linişti, a o centra, a face din inimă însuşi organul conştiinţei, o conştiinţă non-raţionatoare, mai degrabă intuitivă decât analitică, fiinţele şi lucrurile fiind percepute, la modul global, atât în caracterul lor trecător cât şi în cel etern. Este o percepţie plină de iubire care îţi permite să ,,vezi” mai bine ceea ce este. Prin această coborâre a minţii în inimă – care nu este o mişcare spaţio-temporală, ci un act de integrare, un mod de a ne centra gândirea, de a ne cordializa conştiinţa – , ne apropiem de inima lui Hristos şi de privirea Sa ,,nejudecătoare” asupra tuturor celor pe care-i întâlneşte.
Acestei ,,coborâri” a minţii i-am putea adăuga ,,urcarea energiei vitale” în inimă, fie că este vorba despre pulsiunea genitală sau despre o altă pulsiune. Inima este o facultate care transformă elanul orbesc al pulsiunii în energie a iubirii; dimensiunea animală a omului nu este negată ci, în inimă, ea se personalizează – omul nu este numai un animal înzestrat cu raţiune, el este de asemenea un animal capabil de a iubi, cu alte cuvinte, capabil de respect, iar inima este locul în care libidoul accede la această dimensiune. Dacă lipseşte inima, iubirea nu este decât frecarea a două epiderme, un extaz dureros precum al câinilor, şi nu întâlnirea a două persoane.
În această atitudine de şedere tăcută, de atenţie îndreptată asupra suflului şi de prezenţă în inimă, stareţul îi cere pelerinului să invoce Numele lui Iisus. ,,Rosteşte odată cu respiraţia: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.”
În alte limbi, tonalitatea şi muzicalitatea acestei formule de rugăciune poate fi alterată. ,,Kirie eleison” din limba greacă, formula repetată de călugării de pe muntele Athos, are o calitate sonoră şi vibratorie specială, asemănătoare cu “Doamne miluieşte!”, dar în alte limbi o traducere mot-à-mot poate suna fad, făcând să se piardă ,,încărcătura” formulei. Este cunoscută importanţa pe care anticii o acordau Sunetului, climatul pe care acesta îl poate induce într-o persoană, fie că este vorba despre cântecul bizantin sau gregorian; ei observau puterea cântecelor sacre tradiţionale prin intermediul cărora Dumnezeu, spuneau ei, îşi poate transmite energia, realizând transformarea omului. Nu putem învăţa să cântăm dintr-o carte – de aici rezultă, din nou, cât de importantă este iniţierea, singura care poate să ne dea sunetul sau tonul corect al invocaţiei.
………………………………………………………………………………………………………..
La ,,Doamne miluieşte” se adaugă în general Numele lui Iisus, al lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Sfinţii părinţi insistă foarte mult asupra importanţei Numelui lui Iisus în rugăciune, pentru că astfel însăşi prezenţa lui ,,Theantropos”, a Dumnezeului-om se apropie de noi; realizăm că Dumnezeu nu este fără om şi că omul nu este fără Dumnezeu – în El, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi ,,fără confuzie şi fără separare”.
Educaţia a însemnat întotdeauna schimbare. Acest lucru presupune pregătirea elevilor pentru schimbare, înţelegerea mecanismelor schimbării comportamentale şi dezvoltarea de către cadrul didactic a unor strategii eficiente pentru a folosi schimbarea în folosul elevilor săi.
Educaţia permanentă atrage atenţia asupra greşelii pe care o face şcoala de a pune elevul în legătură doar cu ,,cunoscutul”, nu şi cu ,,necunoscutul”. Cu toate astea, literatura de specialitate a demonstrat rolul motivator al schimbării şi incertitudinii.
O schimbare în metodologia didactică poate fi un semn de întrebare, deoarece profesorul nu stăpâneşte încă noile condiţii, posibilitatea eşecului este mai mare şi investiţia de timp şi efort este mai ridicată. Există o singură situaţie în care o persoană doreşte să schimbe ceva: atunci când poate profita de pe urma schimbării.
Adams a observat că există şapte paşi în preluarea unei schimbări de către indivizi:
Imobilismul – individul începe să pună cap la cap informaţiile primite despre schimbare şi încearcă să înţeleagă fenomenul. Prima reacţie este aceea de şoc şi, posibil, de neîncredere, drept pentru care nu are nicio reacţie.
Minimalizarea – după ce întregul tablou al schimbării se confirmă, oamenii încearcă să-l introducă în propriile puncte de referinţă (în vechiul mod de a proceda) şi astfel să minimalizeze efectul pe care schimbarea îl are asupra lor sau asupra grupului din care fac parte. În acest moment ei îşi vor spune că schimbarea ,,nu va ţine”.
Depresia – când realitatea schimbării începe să producă efecte, oamenii pot trece prin sentimente de nefericire şi confuzie, se pot simţi neapreciaţi. Ei vor încerca să dea sens schimbării adaptând-o la propriile credinţe şi valori, pentru a-şi găsi locul în noua realitate. Tendinţa este de a simţi lipsa puterii şi controlului asupra situaţiei.
Acceptarea – deşi nu ştiu ce-i aşteaptă, cursanţii acceptă realitatea ca fiind drumul pe care au pornit şi nu se mai pot întoarce.
Încercarea – elevii încep să examineze căi de obţinere a performanţei în noile condiţii. Această etapă implică discuţii cu alţi colegi şi cu profesorul sau testarea unor materiale ori tehnici.
Căutareaînţelesului – oamenii încep să înţeleagă noile condiţii şi observă cum le pot utiliza şi adapta mai bine situaţiilor de lucru. Este posibil să încerce în continuare să găsească modalităţi de lucru, până când se vor simţi gata să treacă la ultimul stadiu.
Internalizarea – presupune că schimbarea a fost înţeleasă şi adoptată.
Prochaska şi DiClemente au construit un model cu următoarele etape:
Precontemplarea – persoana nu are o intenţie imediată de a face schimbările necesare în comportamentul problematic. De exemplu, un elev care nu învaţă poate fi conştient că riscă să nu ia un examen important, totuşi nu este încă hotărât să se apuce serios de învăţat.
Contemplarea – persoana a luat deja decizia de a schimba situaţia, dar pentru un moment definit în viitor (,,Mă apuc săptămâna viitoare de învăţat!”).
Pregătirea – persoana face câţiva paşi în direcţia presupusă de schimbare (Elevul îşi pregăteşte manualele, caietele etc.).
Acţiunea – elevul se apucă de învăţat.
Menţinereacomportamentului – elevul continuă să înveţe sistematic şi evită să ajungă în situaţia critică.
E posibil ca profesorii să nu menţină suficient presiunea spre schimbare asupra elevilor şi nu le explică importanţa schimbării pentru ei. Dar pentru aceasta trebuie găsite motivaţii care să se potrivească modului de gândire şi percepere a lumii, corespunzător vârstei elevilor.
În ceea ce priveşte nonatitudinile, acestea apar acolo unde oamenii doresc să nu pară în ochii celorlalţi ca proşti, deşi nu au avut niciodată de-a face cu un anumit fenomen sau obiect – în discuţie. De obicei, această nonatitudine este imprimată de atitudinea percepută a persoanei de prestigiu sau a celorlalţi membri ai audienţei.
Pentru elev, cadrul didactic este o persoană de prestigiu, care are dreptul să-i pună întrebări elevului. Este importantă distincţia dintre informaţiile faptice (care pot fi reproduse ca atare) şi aspectele subiective declanşate de atitudinea persoanei în cauză faţă de respectivele informaţii. Elevul îşi poate închipui că este de obligaţia lui să ştie despre ce este vorba şi să aibă o judecată de valoare legată de o anumită problemă şi poate confunda graniţa dintre informaţie şi atitudine. De aceea, cadrul didactic trebuie să chestioneze în profunzime măsura în care are de-a face cu o atitudine reală sau o nonatitudine. Nonatitudinea se bazează doar pe hazard, răspunsul dat neavând nicio valoare.
Oamenii sunt diferiţi atât în ceea ce priveşte ritmul de învăţare, cât şi rezistenţa la nou. Nu toată lumea va îmbrăţişa imediat şi necondiţionat schimbările propuse.
Everett Rogers prezintă un ciclu al inovării care cuprinde cinci etape:
Inovatorii – persoanele cele mai deschise la schimbare, care acceptă imediat şi entuziast schimbările propuse şi sunt ei înşişi iniţiatorii unor transformări.
Cei care adoptă devreme schimbarea – le place schimbarea, dar nu în mod necondiţionat. Ei trebuie să vadă beneficiile acestor schimbări, rezultatele preconizate, devenind apoi susţinători constanţi ai modificărilor propuse.
Majoritatea care reacţionează repede – acceptă repede schimbarea, însă după ce observă că şi alte persoane au făcut acelaşi lucru.
Majoritatea care reacţionează târziu – persoane cu o anumită rezistenţă la nou, mai conservatoare şi mai suspicioase. Vor aplica schimbarea abia după ce devine un standard.
,,Leneşii” – persoane rezistente la nou, cărora nu le place să aibă de-a face cu lucruri care le scot din rutină. Vor aplica schimbarea doar dacă nu au încotro.
Concluzie:
,,Folosiţi schimbarea în avantajul dumneavoastră; pregătiţi elevii pentru schimbare şi faceţi din schimbare o constantă a demersului instructiv-educativ!”
În ceea ce priveşte acest subiect, iată câţiva prieteni care vă invită la… schimbare:
,,Aşază-te” – Aceasta se referă în primul rând la postură, la atitudinea justă, la ,,postura care exclude impostura” (dar aici nu se pune problema să intrăm într-un şablon, nu există meditaţie prefabricată); a fi nici crispat nici molatec, într-o atitudine de relaxare şi în acelaşi timp de vigilenţă… Este postura iubitei din Cântarea Cântărilor: ,,Dorm, dar inima mea veghează”.
Modul corect de a te aşeza este cel care îţi permite să rămâi cât mai mult timp nemişcat fără să oboseşti, nemişcarea trupului favorizând-o pe cea a minţii, chiar dacă într-o primă etapă aceasta se agită, de unde reiese şi importanţa perseverenţei în această nemişcare.
La nivel psihologic, ,,aşază-te” înseamnă ,,să-ţi regăseşti temeiul”, să fii într-o atitudine de stabilitate şi de echilibru; în limba română expresia echivalentă ar fi ,,a fi în largul tău”, desemnând starea unei persoane în armonie cu ea însăşi.
Într-un sens mai spiritual, temeiul este ceea ce sfântul Ioan numeşte ,,Sălaşul”: a învăţa să sălăşluieşti în Dumnezeu, ,,Să sălăşluieşti în El aşa cum El sălăşluieşte în tine”. A fi în iubirea Lui, a-ţi avea refugiul, sălaşul, rădăcina în El, pretutindeni şi mereu…
,,Taci”. Tăcere a buzelor, tăcere a inimii, tăcere a minţii, trei trepte prin care, din linişte în linişte, ne apropiem de liniştea infinită a Prezenţei.
,,Respiră mai lent”. Nu este vorba doar despre a-ţi controla respiraţia şi nici de a o măsura, ci mai degrabă de a o observa ca un tovarăş tăcut, de a o calma, de a o face mai blândă… astăzi se cunoaşte mai bine influenţa respiraţiei asupra psihismului, iar atenţia focalizată asupra respiraţiei este considerată un mijloc sigur de concentrare (gândim altfel atunci când suflul este calm şi profund); de altfel, într-un moment de suspendare a respiraţiei, şi gândirea este ,,suspendată”, permiţându-ne să savurăm o anumită stare de linişte lăuntrică. De unde vine şi unde se duce suflul nostru? Atenţia focalizată asupra inspiraţiei şi a expiraţiei poate deja să ne ducă foarte departe, dar pentru tradiţia isihastă atenţia focalizată asupra respiraţiei este cu adevărat un exerciţiu spiritual. Suflul este Ruah, răsuflarea lui Dumnezeu, pneuma, Suflul Tatălui, Duhul Sfânt. A respira mai profund, a respira mai lent înseamnă a ne apropia de Duhul lui Dumnezeu, şi la un moment dat vom ajunge să ne simţim ca şi cum am fi purtaţi de marile valuri ale Vieţii: El îşi retrage suflul şi ele se întorc în ţărână.”
,,Priveşte prin imaginaţie în interiorul inimii tale”. În general, în tradiţia isihastă, credincioşii se cam feresc de imginaţie.
De pildă, Grigorie Sinaitul are grijă să-şi ferească ucenicii de orice reprezentări imaginare: ,,Iubitorule de Dumnezeu, fii cu băgare de seamă: atunci când, ocupat cu îndeletnicirea ta, vezi o lumină sau un foc, fie în tine însuţi fie în afara ta, sau năluca chipului lui Hristos, a îngerilor sau a sfinţilor, nu o primi, căci rişti să tragi ponoasele. Nu îngădui nici minţii tale să plăsmuiască astfel de imagini. Toate aceste formaţiuni exterioare nepoftite au ca efect rătăcirea sufletului. Adevăratul principiu al rugăciunii este ardoarea inimii care mistuie patimile, produce în suflet bucurie şi veselie şi mângâie inima cu o iubire sigură şi cu un sentiment de plenitudine lipsit de orice îndoială.”(…)
,,Ceea ce caută călugării nu este o stare subiectivă anume, ci un contact obiectiv ale cărui efecte – ardoarea inimii, veselia, sentimentul de plenitudine – sunt reale, dar esenţialmente diferite de sentimentele subiective care le corespund, de vreme ce ele manifestă prezenţa efectivă a lui Dumnezeu şi nu o stare sufletească.” (Jean Meyendorff – Sfântul Grigorie Palamas, Edition du Seuil)
Cu toate acestea, unii călugări contemporani vor utiliza imaginaţia ca mijloc de a te înfăţişa în faţa lui Dumnezeu; de exemplu, un stareţ de la muntele Athos îi cerea unui ucenic care avea dificultăţi în a-L simţi pe Iisus prezent în inimă, să şi-L imagineze pe o băncuţă, pe care să o ia întotdeauna cu el la rugăciune. Tânărul novice, care până atunci nu reuşea deloc să se roage, a reuşit cu uşurinţă să şi-L închipuie pe Iisus aşezat alături de el, şi tot timpul rugăciunii vorbea cu El şi-L asculta. Stareţul îi spusese clar să nu se lase distras în detalii cum ar fi încercarea de a-I vedea faţa, ci doar să-I savureze imaginativ prezenţa. Unii povestesc că tânărul, după o otrăvire accidentală, s-a îmbolnăvit grav; într-o seară, l-au găsit cu faţa senină, nu întins pe pat, ci rezemat de băncuţa lui – murise.
În învăţătura dăruită de stareţ pelerinului, forţa imaginaţiei este călăuzită înspre inimă; de ce să-l cauţi în afară pe Cel care se află înăuntru – deşi această noţiune de exterior şi interior este necesar să fie relativizată – oare nu umple El totul? Important este să-ţi stabileşti un loc unde prezenţa Sa se simte mai pregnant. Pentru isihaşti, locul privilegiat, ,,locul lui Dumnezeu”, este inima.
Toate textele și/sau imaginile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe. Niciun text și/sau imagine nu poate fi preluat/ă fără acordul autorului.
